The End Is Nigh
Kevin Spacey face ce știe mai bine în ”Shrink”, Mark Webber, Saffron Burrows – la fel. Și nu mă refer la a-și juca cel mai bun joc din mânecă, ci la mimarea normalității trimise-n canal de-a berbeleacul până-n țara lui Humpty Dumpty. Daaa, iar un film independent despre oameni nefericiți – și mai strigător la cer, vedete nefericite! Dacă vroiam, măcar și de dragul amuzamentului, să-mi pun pe nas ochelarii cinici, nu mi-ar fi fost greu să pufăi și să plescăi snob din buze când cutare actor își atârnă-n cui cariera de Hollywood eye-candy cu ajutorul unui amestec letal de ketamină and co.
Și că veni vorba de cui, trend-ul de anul trecut se continuă și-n ceața de mary-jane din diversele contexte ale psihologului lui Spacey, morcovitul personaj principal. E vorba de contextul din fața cabinetului unde-și practică meseria, contextul mașinii unde se aprovizionează, contextul petrecerilor frecventate de clienții lui sufocați sub varii poveri specifice industriei. Industria, ghici ciupercă ce-i – cinema-ul american, de la agent la producător, de la scenarist muritor de foame căpătuit cu un har gârlă dar latent, la actor în criză existențială, și actriță planând cu avânt pe cocoloașele casting couch-ului.
Status quo-ul, căutarea fericirii în cele mai non-ospitaliere condiții și cele mai blazate timpuri, încearcă să redreseze doom-and-gloom-ul dat de cele 2 sinucideri (DO-UĂ?!!) care dictează mai tot firul roșu din ”Shrink”, însă 5 minute de rânjetăraie cu jumătate de gură, lipite transparent la sfârșit sună a mișcare tip happy-end. Puțin kitchos, deci; în plus, ca fană a psihologului nr.1 de pe sticlă, al tuturor timpurilor (Byrne în ”In Treatment”), liniaritatea lui Spacey m-a iritat, nu m-a convins în calitate de (ce-i drept, fost) profesionalist frecventat de crema crizaților, nebunilor și decăzuților cât de cât pasabili drept funcționali în showbiz.
Ce m-a pocnit din colț în colț și-afară din cercul ăsta vicios al bodogănelii a fost rama mozaicului de povestioare intersectante, și anume revenirea aproape sâcâitoare la Fericire, ca sentiment absolut după care se poate tânji, dar care, de la o tragedie încolo-n palmares, deja nu se mai poate obține. Și iată cum realizez cu ocazia asta – cinematica, aidoma cvasi tuturor epiphany-ilor mele, de altfel – că dacă am un instinct predominant de a bate moneda pe realismul indie-urilor, nu e neapărat un epitet gol, stânjenitor de potrivit unor lumi atât de distincte.
Ajungi să te întrebi uneori de ce filmele prezintă oameni deosebiți care sunt totuși încadrați de realități asemănătoare cu cea originală, a noastră. Analgezicul răspunsului, cel în compania căruia mă complac acum, este realizarea că personajele în sine nu sunt deosebite, decât de la momentul catalizator/intrigă încoace, altfel spus, pe ecran nu-i surprinsă decât ciudățenia lor, ingredientul cu aportul sine qua non de savoare. Așadar, cu toții avem în noi potențialul de a fi personaje-unicat, demne de propriul popas în fața camerelor – ce ne lipsește e elementul instigator.
Am nu puține cunoștințe care nu de puține ori m-au pus pe gânduri deprimante, ”grație” normalității existenței lor – aflată în contradicție flagrantă cu percepția mea asupra caracterului persoanei respective. Singura inferență care stă-n picioare în fața tendințelor mele OCD, analitice ad infinitum, are legătură cu pilonii comportamentului social convențional. Oamenii mei frumoși, cu mintea Icar-escă dar cotidianul plafonat, nu se agită să evadeze din starea lor pe pilot automat, sau din diversele situații în care s-au trezit aterizând după un zbor ghidat, dar poate prea similar unui picaj – pentru că, la fel ca viața după gratii pentru încarceratul de cursă lungă, obiceiul se alimentează de la sine.
E confortabil să flirtezi uneori cu schimbarea, fără să faci vreo mișcare prea bruscă, prea decisivă, ca nu care cumva să riști răsturnarea unei bărci perfect trainice și, în mare parte, permisive. E ușor să te auto-convingi că o ancoră tolerantă îi impune bărcii tale o traiectorie fără zigzaguri nedorite și periculoase, ceea ce elimină posibilitatea scufundării în abisuri. Deși mintea voastră e vizibil capabilă de întrebări profunde și decizii tranșante, turbulențele sunt prea înfricoșătoare pentru o contemplare serioasă, darămite pentru o acțiune propriu-zisă. Și vă convingeți că circumstațele actuale sunt un dat predestinat, premisa ca mami și tati, căzând sub incidența proverbului indolent ”if it ain’t broke, don’t fix it.”
Oamenii devin personaje, deci, atunci când un curent exterior, independent de voința lor, îi scutură din țâțâni, din liniștea forului interior pe care ei înșiși sunt prea lași să o supună vreodată unei liste pro și contra, aidoma aceleia întocmite la o răscruce de drumuri. Cine vrea, cu adevărat jind, să fie lăsat de izbeliște în fața unei decizii majore, din categoria celor memorabile până pe patul de moarte, inclusiv? Poate doar masochiștii intens sentimentali și etern nemulțumiți – amestecați un pumn de introspecție pe bandă rulantă tip Möbius și rezultă eu, varianta la pachețel instant.
Majoritatea, însă, plutesc preț de cât îi ține norocul pe calmul dinaintea furtunii, acel eveniment, întâlnire meet-cute, diagnostic alarmant, care le amintește, în pofida voinței lor, că sunt responsabili în fața lor înșiși pentru propria fericire, că totul durează o clipită și că viața chiar bate filmul, dacă și numai dacă îți asumi, matur, regia, criticile negative și posibilul eșec aferent. Asumarea mea este de proveniență defectuoasă, însă: dramatizez aproape hiperbolic existența din cauze în nu atât logice, cât patologice. Nevoia mea de control e asfixiantă, la fel și panica pesimistă – o îmbinare instabilă care mă atenționează mereu când se instalează monotonia și când e momentul trasării unei noi răscruci. Iar ”neastâmpărul” meu existențial este, de fapt, doar un mecanism de conservare pentru cineva a cărei săbii damoclesiene se reduce la un singur gând, acaparator, debilitant – the end. But still, I wouldn’t have it any other way: better shaking in the fast lane than ducking on the shoulder.
Leave a Reply