Little Ashes – review

Little Ashes (2008) – 9 stele

Când vezi primul cadru cu Salvador Dalí, coborând dintr-o maşină de epocă, îmbrăcat într-o cămaşă cu volănaşe, străveziu ca un bolnav de ftizie, te freci la ochi, te scarpini în cap, sau, dacă ai ca mine ghinionul să-ţi atârne pe-un perete un afiş “Twilight”, faci un du-te-vino din ochi între Edward Cullen şi Dalí, care te poate face să pierzi firul acţiunii de pe ecran. De unde şocul? Ei bine, cauza e Robert Pattinson, devenit, ştim prea bine, sinonim aproape peste noapte cu Vampirul domesticit pentru deliciul fanelor prepubere. De la vampir vegetarian la artist suprarealist e cale lungă, iar minţii mele i-a trebuit o gură sănătoasă de oxigen ca s-o parcurgă. Pe măsură ce falca mi se ridica agale de pe podea, îmi aminteam că într-un interviu britanicul Pattinson asemăna cele două filme. Pe măsură ce “Little Ashes” se derula, am început să îmi pun la îndoială propriile facultăţi mentale – cu siguranţă îmi aminteam greşit interviul cu pricina. Dar nu, un apel disperat la o somitate în domeniu (YouTube ) a scos la iveală interviul, şi cuvintele lui Rob: “I guess it’s sort of devastating, when two people essentially fall in love with each other, arguably, and no one really knows what the extent of their actual relationship was – in the film, you sort of do – and it ruins everything in both of their lives. Not so much in Lorca’s, but it really does destroy a lot of things in Dalí, but mainly because he’s such an intensely sensitive man. I mean, he had so many neuroses about everything. His sanity, and his sensibility – [he] was such a knife edge, like his whole life. It would’ve been impossible to do anything, but – in ‘Twilight’ it’s kind of the same thing, but they kind of figure it out, whereas in ‘Little Ashes’ they can’t figure it out.” (Link2YT)

“Little Ashes” nu e un biopic al lui Salvador Dalí, după cum nu e unul al lui Buñuel sau al lui Federico García Lorca. În schimb, este o radiografie romanţioasă a triunghiului format de cei trei înainte ca ei să devină vârfuri propriu-zise în pictură, cinematografie şi, respectiv, literatură. Poate triunghi e mult spus, poate scenarista Philippa Goslett a cusut trio-ul laolaltă cu aţă albă, dintr-o sensibilitate feminină tip Sandra Brown. Pe mine una nu mă interesează aici să distilez filmul de concluzii pripite fără bază reală: vi-l recomand ca o poveste bine spusă care vă va antrena toată atenţia graţie unui joc actoricesc excepţional, întărit de o imagine şi un soundtrack pe măsură, precum şi, foarte posibil, curiozitatea de a aprofunda din referinţe, măcar pe Wikipedia. În vremea când studiau cu toţii arta, fiecare câte o felie din ea, sub acelaşi acoperiş al unei şcoli din Madrid, tinerii Salvador, Luis şi Federico se lăsau purtaţi de propriul geniu, băutură, porniri erotice şi clocotiri revoluţionare, mereu mai departe de normă. Fricţiunea dintre sferele lor anarhisto-intelectuale şi contextul politic exterior dintr-o Spanie catolică din ce în ce mai cotropită de doctrina fascistă a lui Franco va forma conflictul principal al filmului. Dar sub bagheta regizorului Paul Morrison, această bătălie impersonală între Artistul care-şi cere libertatea şi Politicul care i-o îngrădeşte e transpusă la scară mai mică, miniaturală şi focusată – şi, cu atât mai mult, spectaculos de emoţionantă. Implozia triunghiului, ca urmare a apropierii dintre Dalí şi Lorca, damnate de homofobul Buñuel, aduce în relief veninul “moralităţii” încuiate, dictate de tradiţie, religie şi regim (îi ştim muşcătura, bântuie şi pe meleagurile româneşti).

Salvador şi Federico se metamorfozează într-un cuplu în ambianţe feerice – înotând sub clar de lună, punând la cale o scenografie în mijlocul decorurilor gypsy şi costumaţi ca atare – aşadar vibrarea lor la unison nu e clasată clar ca homosexuală, ci explorată ca ceva eterogen. Cei doi par a pluti pe un val de “No limit”, proclamat în repetate rânduri ca manifest al artei lor, iar atracţia izvorăşte între ei cu izul îmbătător al fructului interzis. În concepţia lui Dalí, formula asta activistă e ca o bombă cu ceas, mereu gata să împroaşte ordinea rigidă cu salve de comportament exagerat, neconvenţional prin excelenţă – dar, la momentul adevărului, el bate în retragere, fuge la Paris şi o ia pe Gala de nevastă, în timp ce Lorca plăteşte cu viaţa pentru convingerile sale, dând dovada curajului de a se compromite în ochii lumii, în locul compromisului faţă de sine. Însă Morrison nu judecă prin filmul său, nu etichetează “răii” şi “eroii” într-o poveste care se vrea – şi reuşeşte să fie – realistă, tocmai prin concesiile făcute naturii umane, cu slăbiciunile, fricile şi înfrângerile ei inevitabile. Întorcându-ne la paralela trasă de Rob între cele două iubiri imposibile, poate ne întristează că happy-end-ul e (previzibil) de domeniul fanteziei, rezervat basmului de adormit copilele. Totuşi, umbra care planează deasupra lui “Little Ashes” e înălţătoare graţie unei regii pe deplin conştiente că gustul amar lăsat de moarte, de abandonarea unui om, sau a unui principiu, se cere a fi considerat prin prisma dulce-amăruie a existenţei ca artist, dedicat creaţiei. Morrison plusează, aşadar, cu schimbări frecvente de macaz de la curgerea firului narativ, altoindu-l cu specimene din operele celor trei: de-a lungul filmului, avem parte de recitări (în spaniolă cu voice-over în engleză) din poezia lui Lorca, de picturi şi schiţe de-ale lui Dalí, de scene din “Câinele Andaluz” al lui Buñuel.

Deşi nici la capitolul interpretare “Little Ashes” nu scârţâie din nici o balama, voi menţiona. în încheiere şi cu cenuşă-n cap, doar piesa de rezistenţă: Robert Pattinson, care m-a dat pe spate – la modul centrifugelor din NASA, mi-au ieşit ochii din orbite! De la postura efeminată şi accentul catalan, până la maimuţăreala Dalí-escă şi scene de-o cutezanţă actoricească fabuloasă, Rob s-a pierdut în rolul ăsta cu dăruirea unui adevărat profesionist. Un tur de forţă care merită 9 stele la epolet.

~ by vintagenoisenik on July 11, 2009.