Martyrs – n-am cuvinte! (De fapt am, a se vedea mai jos:P)
Martyrs (2008) – 9 stele
Convenţia filmului, la care subscriem ca să îl putem înţelege în exact cheia vrută de regizorul-scenarist Pascal Laugier, este că martirii sunt martori. După acelaşi raţionament, şi cu deranjante implicaţii masochiste, şi noi spectatorii ne martirizăm în faţa unui astfel de horror. “Martyrs” nu e pentru cei slabi de înger, pentru cardiaci sau pentru încuiaţi, la fel cum fanii nişei de tortură a genului vor fi nevoiţi să îşi lase garda jos şi orizonturile flexibile spre deschideri nebănuite. Pentru că Laugier nu scoate încă un “Hostel” pe bandă rulantă – filmul ăsta, dedicat, apropo, lui Dario Argento, face artă şi filosofie din suferinţa umană exploatată cu creier… şi creieri zburaţi pe tapet.
Lucie şi Anna sunt prietene vechi, aduse laolaltă într-o relaţie inegală, protectivă cu tente lesbi, de experienţa traumatizantă din copilăria primeia. Iubirea dintre ele se manifestă la un moment dat, scurt, printr-un sărut impulsiv al Annei pe care ambele îl simt atât de nepotrivit în contextul de haos abrutizant încât nici că se repetă. Nu-i vorba că spiritualul nu-şi are locul în horrorul ăsta, dimpotrivă, doar că are pretenţii la ceva mai insolit de-atât. Trebuie spus, însă, că prima jumătate a filmului, când cele două brunete se străduiesc cot la cot să comită (Lucie) şi apoi să acopere (Anna) un carnagiu, pus în scenă cu măiestrie de regizor, se constituie într-un adevărat tur de forţă al genului, unde nimic nu rămâne la stadiul de violenţă gratuită, ci capătă ramificaţii psihologice, caracteriologice ample. „Bufetul suedez” de moarte, traumă şi răzbunare dulce-amăruie, ca şi suspansul adevărului dozat, eludat, alcătuiesc un prim act dintre cele mai răpitoare care-au ţinut ochii acestei cinefile proptiţi în imposibiltatea clipirii.
Continuarea nu se dezminte în ceea ce priveşte abundenţa de gore, cât încremeneşte în aceeaşi varietate a brutalului. Odată ce însăşi Anna e răpită de organizaţia care, printre multele alte răni psihice provocate, au încovoiat-o ireparabil pe Lucie cu povara vinei, timpul se lăbărţează într-o vastitate pe măsura vehemenţei torţionarilor. Scenă după scenă, într-o succesiune nedelimitată temporar deci, faţa Annei se camuflează cu vânătăi, şi sânge, şi mai ales obişnuinţă opacă, în ton cu figurile asupriţilor agăţate pe pereţii subsolului unde îi e celula. Diferenţa e că acum ştim că nimic nu se întâmplă dintr-un fetiş bolnav, nejustificat: înaintea închiderii ei, Anna a aflat (şi noi cu ea) manifestul şi rostul ultim al celor care o vor supune la tratamentul inuman susţinut. Există un scop, pe altarul căruia au fost schingiuite fete timp de aproape două decade, şi anume obţinerea unei transcenderi, unei comuniuni cu lumea de după, la care doar abuzul întreţinut şi ştanţat pe tot ce alcătuieşte un subiect, poate să îl aducă pe acesta, în speţă aceasta. Aşadar noi, spectatorii, suntem puşi în poziţia deloc uşor de păstrat de a aştepta cuminţi până subiectul, Anna, e târâtă prin toate fazele necesare „transformării” supreme în martir.
in her eyes
Iată şi miezul izului de adulaţie calificată imprimat acestei cronici: totul în “Martyrs” conduce, ca o alegorie, la o stare de fapt cât se poate de reală, nevoia noastră de a ştii că există viaţă după moarte, într-o accepţiune mai raţional acceptabilă decât miturile biblice. O nevoie de anihilare a îndoielilor existenţiale, care, pentru oameni de ştiinţă, intelectuali, sau pur şi simplu bogătani (toţi pălării într-un picior, zic eu, prezenţi la summitul din final), se situează clar la baza piramidei lui Maslow. Căutarea certitudinii care aplatizează rasa umană la o apă şi-un pământ, toţi la fel de orbeţi, deşi frenetică şi dusă la extreme îngreţoşante aici, ridică filmul la un statut superior horrorului de duzină. Oricum, cele 9 stele la epolet le merită cu prisosinţă nu doar pentru dimensiunea lui metafizică, ci pentru tot curcubeul de straturi şi felurite fioruri care conlucrează spre a ne ţintui în scaune, şi într-o indigestă amestecătură de sentimente: până la urmă, care e emoţia validă în prezenţa unui film despre josnicia Omului deschizător de drumuri… spre un nou Damasc, pervertit, spre „miracolul” Cunoaşterii de provenienţă non-divină?
Leave a Reply