Povestea celor două ape în care mă scald (canon)

i. Furtuna din pahar: “Nu pot contura cu mintea redirecţionările de plăci din pătura tectonică peticită care a ajuns să fie viaţa asta. Doar înregistrez. Petic după petic, se desprinde câte unul mai însemnat, pe care credeam că nu-l voi lepăda ever, şi se încleştează câte un altul pe şest, mai ascuţit decât credeam că îl voi lăsa vreodată. Joi, deci, am aflat despre mine că generatorul secundar al grijilor se pune în funcţiune sub stresul meu, dar la poalele unor uzine străine… sau, de fapt, doar aparte de îngrădirea mea autoflagelantă, nu raportări reci, străine – doar peste gard. Nu mai vreau să mă arăt cu degetul, acolo în aglomerările mele de sinapse, pentru prea multa energie pierdută pe apa sâmbetei, pe apa gândurilor mele. Instinctul meu, la fel ca adrenalina care se pompează automat în membre ca să contracareze paralizia vreunei frici – deci inconştient, instinctul meu din stomac ticăie după o busolă nouă, şi recent explodează recurent de grija altuia. Trist, one-sided şi deconcertant. Dar e un focus atât de toxic pentru restul vietăţilor din câmpul meu vizual încât devine panaceu şi addictive. Totalitatea voastră ar putea la fel de bine să fie cu minus, eu simulez doar interesul în indicatori de gen. “Eşti bine?”. Doar unei singure persoane i-aş adresa întrebarea cu zaţul ăla de păsare sufocantă în substrat. Vreau să îmi arunc peste umăr breteaua unui sac de găuri negre în care se pică, litră cu litră, Altcineva, for a change, un Not-Me nou . Şi, tot neaşteptat, macazul s-a schimbat – mă uit în jur şi peisajul e diferit, şi sarcina din spate mi-e mai uşoară, pentru că e nouă, pe acelaşi umăr chinuit anterior de convergenţa dintre două ego-isme de rase diferite dar acum însetat masochistic după sarcina proaspătă încă…”

ii. Tsunami apoplectic: “Aşa viermuiesc eu în momentele de optimism negru, close but no cigar, ca un tăciune fumegând de melancolii răsuflate, self-inflicted. Şi dup-aia mă zburlesc din propria-mi contemplare de perspectivă meschină, tunelară, şi îmi dau o palmă conectată direct la coastele mele de atee, şi coloana de femeie, şi înşir. Bob după bob, sfârtecat din inima ambiţiei bătute de sorţi schimbători de izbândă: master, poate, demisie sigur, spre mai bine, poate, blugi 27, sigur, dead end tragic la mâna piticilor crescuţi la sân, probabil; *scutur din cap, negativismul din coroana de spini, şi din nou* peste medie, poate, ipohondră, sigur, introspectivă, sigur, rezultate palpabile, sigur, rezultate interiorizate realist, deloc, rezultate deformate prin pâlnia low-self-esteem-ului, sigur; *scutur din cap, şi din nou* etc.. Aşa decurge o plonjare analitică oarecare, cu nimic mai răsărită decât cea dinainte sau următoare, mereu întoarsă din drum, spre acelaşi “din nou”, capătul zero poate doar milimetric avântat mai la dreapta pe o scară evolutivă, o axă OX unde minus-infinitul se cască cu o forţă gravitaţionlă irezistibilă. Marcajul 1 e licorna diafană, fugitivă printre degetele care prea s-au învăţat cu croşetări găunoase. Sunt atâtea, capcane construite în planuri, vârtejuri în mări calme, încât furtunile din pahar îmi sunt mereu mai prietene. Aşa că mă încolăcesc în inconfortul finit de pahar, ştiind că mă supun de bunăvoie spargerii eventuale în cioburi, sperând doar că next time voi fi din nou în stare să mă adun în piftia cât de cât funcţională în autocolantul fals şi peticit şi asumat, de faţă zâmbăreaţă.”

~ by vintagenoisenik on June 27, 2009.