Knowing Placebo

Pre-Placebo 2009 & 2006

Şi uite cum am ajuns, după un an de cuie pe gât, înapoi cu gândul la 2006, la confortul înregimentării de liceu, la gaggle-ul de freundine care aveam, atunci în ziua aia călduroasă de august, prima near-death-by-euphoria experience. Azi îi văd din nou pe Placebo. V-am uploadat albumul lor, “Battle for the Sun,” aici.

Şi al doilea item pe docket-ă, review la noul film al lui Nic Cage – “Knowing:”

KNOWING (2009) – 6 stele

În Knowing, Nic Cage – de fapt, nu aşa decurge conversaţia asta. Pe scurt, pentru că orice “watercooler conversation” – la noi, probabil, discuţie lângă automatul de cafea – nu va rămâne mult pe actori (aici, cantităţi neglijabile), va vira de la Knowing la păreri individuale despre determinism, coincidenţe şi, da, sfârşitul lumii. Căci filmul nu numai că nu-i nimic nou sub soare, este un amalgam de unghiuri învechite din istoria recentă a cinema-ului de Studio american: produs de Summit Entertainment, stă la intersecţia aglomerată dintre The Number 23, Sunshine şi The Day the Earth Stood Still. Dar, la bilanţul final, filmul se înscrie atât de milimetric în rândul seriei de SF-uri apocaliptice la care se dedă Hollywood-ul de ceva vreme, încât, ca realizare cinematografică, nu merită, în sine, multă bătaie de cap.

Cage şi-a scos de la naftalină faţa de erou chinuit de trecutul lui şi viitorul celor dragi, reciclată la greu pentru rezultate mediocre la box office (gen Next). Nu e vorba că nu joacă bine, doar că rolul, o re-editare a unei tipologii deja stăpânite, nu îl scoate din zona de confort deloc – eu una aştept cu sufletul la gură remake-ul lui Bad Lieutenant din exact motivul ăsta. Dar înapoi la oile noastre: Rose Byrne atinge un ţignal de mare efect care o face credibilă în rol de mamă şi-atât, iar săracul Chandler Canterbury, fiul lui Cage în film, nu are niciun fel de sare care să justifice timpul petrecut pe ecran, niciun fel de os actoricesc de bun augur pentru o plimbare mai lungă pe bulevardul stelelor.

Dar există un uriaş „văzut” în dreptul lui Knowing: stă foarte bine la capitolul şanse folosite din plin. Dintre toate semnele de întrebare şi conflictele ideatice pe care Proyas, regizorul, le putea avea în vedere de când a păşit pe platouri, nu cred c-a ratat unul. Pe parcursul vizionării ajungi să-ţi pui probleme de tot felul, fie detaşat şi filosofic (Raiul şi formele de viaţă extraterestră se exclud reciproc… nu?!) fie la nivel personal (bine, bine, crezi în ESP, fantome, „Dumnezeu nu există” şi „după mine potopul”, dar dacă fantomele-s legate de glie şi moare Pământul cu totul… îţi piere şi spiritul, de-a binelea?!). Avantajul unui film cu atâta potenţial de dezbatere este că, spre deosebire de altele ca The Day the Earth Stood Still sau The Happening, nu îţi seamănă-n minte etici ecologiste sau, şi mai rău, îndemne lăuntrice de-a planta copaci şi-a renunţa la deodorant.

Nu, în Knowing scutul nostru de ozon nu cade în scop educativ, răpus de aerosoli; nu – toată catastrofa planetară se petrece independent de voinţa umană. Dacă vrem neapărat să scoatem pe cineva vinovat, să personificăm Soarele: deci, El scoate asul din mânecă, o flacără mai cu moţ din coroana Lui, care, într-un moment de neastâmpăr, rade ozonul şi planeta albastră şi rasa umană şi tot restul. Un moment doar, la sfârşitul filmului. Efectele speciale ies la rampă maiestuos, cât să înece-n foc şi pară nu doi zgârie-nori amărâţi, ci toate clădirile ridicate de Om, şi toţi meşterii Manole, cu Anele lor cu tot! Rămâi, zgâindu-te, făcut mic cât un purice în plină contemplare a orbecăielii umane generale într-un Univers incomparabil mai puternic, frustrant de aleator. Şi nu în ultimul rând a piromaniei delicioase în care s-au bălăcit regizorul Proyas şi DoP-ul lui. Pentru că, trebuie spus, mai sunt scene flambate şi înainte de finalul exploziv (un avion se prăbuşeşte şi mulţi figuranţi ard… în flăcări!).

Da, mai trebuie spus, poate, că scenariul lui Knowing adună câteva bile albe în ciuda deznodământului răsuflat – ceea ce, raportat la câţi oameni au lucrat la el (IMDb listează 3), nu înseamnă mult. Premisa, un om de ştiinţă care află că norul negru abătut cu un an înainte deasupra familiei lui a fost prezis cu încă 49 înainte, e ofertantă. Momentele care telegrafiază restul filmului (surprindem personajul principal în mijlocul predării unui curs despre determinism versus “shit just happens”), sau excesul de soundtrack care telegragfiază emoţia în caz că lacrimile ş.a. nu te-au convins – sunt simptomatice blockbuster-ului şi, deci, pasabile. În plus, dacă te legi la ochiul critic cât să nu ai déjà-vu-uri agasante cu Keanu “Klaatu” Reeves la fiecare apariţie a blonzilor “whisperers”, lipsa lor de expresivitate poate chiar să-ţi trezească fiori pe şina spinării. Mai ales, însă, dincolo de pigulit prin carul cu fân, de admirat este viteza şi concentrarea mârţoagei care-l remorchează. Regizorul, carevasăzică, are un simţ acut al timpului, alege, în loc să facă muncă de convingere în lipsa materiei prime corespunzătoare, să alimenteze adrenalina – atâta cât un film cu tentă religioasă şi fixaţie numerologică e în stare să ne producă.

Knowing nu stă locului pentru că nu are mare lucru de zis în afara acţiunii, lăudabil de vrăfuită fără a fi complexă, şi reuşeşte ca atare să ridice un pic aşteptările de la următorul SF scos din acelaşi şablon pesimist care-i pe val acum. Unde s-au dus vremurile bune când Bruce Willis şi Ben Affleck o puneau de-un suicid ca Planeta să mai prindă un răsărit, două? Acestea fiind zise, Knowing merită apreciat cu 6 stele la epolet, măcar pentru jongleria de-a-mi fi lansat cea mai grea întrebare de pe urmă: cum ai petrece ultima secundă din viaţa tuturor? (Pe o macara de filmare cu perspectivă spre anihilarea totală – evident!)

~ by vintagenoisenik on June 21, 2009.