Bătălie pentru Soare, sanity şi spitale colorate

Ascult un preview exclusiv al noului album Placebo. Am bilet, pentru 21 iunie, să mă duc să-i văd. “No one can take it away from me,/ No one can tear it apart…” – Bright Lights. Aveam o imagine, post-it-ată cu Super-fuck-all-Glue pe creierul ars de muncă tembelizantă, cu un zâmbet răsfirat larg în spatele celor trei bilete magice – Placebo, The Killers, Franz Ferdinand – şi chiar m-am încovrigat, cu telefoanele lui şi planurile mele cu tot puse pe raftul procrastinării, în emoţia de moment, gratification-ul promis de re-editarea primului meu concert. Dar evident, acum parcă s-a topit în memoria glacială a unei poze, s-a rupt filmul la montajul mai câş de azi, de după ieri. “We can build a new tomorrow today…” – Speak In Tongues. Stăteam ieri pe un pat de spital, deci.

Deci, eram singură. Aşteptam o operaţie “without a map or road sign” – Kings of Medicine, scufundându-mă în mişcări studiate, un balans de picioare şi o ocheadă scârbită care să-mi scape conştientul de bătrâna de lângă mine. Mă fofilez din faţa inevitabilelor coridoare verde-aseptic din acelaşi motiv pentru care evit bisericile: bătrânii mi se înfig în artere, un dumicat regurgitat de mirosuri şi prezenţe-scoică, înfricoşător şi îngreţoşant ca un jet de cerneală de sepie. “Slow-motion suicide…” – Julien. Oricum, eram singură într-un spital unde venisem pentru a-mi sufoca scurt, cu bisturiul, un semnal de alarmă dat de corpul meu sleit de mâna mea. Pun un dop într-o fisură vizibilă şi creierul îmi debordează prin emisfera stângă alt gen de puroi – da, Ana era cu mine, undeva după perdeaua camerei pre-anestezie, undeva pe holul cu lifturi spre ieşire, parcare şi scăpare. Dar eu tot singură eram, şi pe masa de operaţie, ştiam de dăţile trecute, tot singură voi fi. Sigur, le pasă tuturor, dar pronumele posesiv de persoana întâi e poziţionat central doar printre catrafusele mele mentale: durerea mea îmi e doar mie absolut reală.

Halat dezlânat pentru dizolvat orice urmă de narcisism, botoşei cu elastic (prin care-mi răsună tocurile ca un horcăit de hienă autoironică “You don’t know how you’re coming across,/ So you come undone…” – Come Undone), masă de operaţie, lampă. Lampa, slavă, a fost orbitoare. Pe tot parcursul, a permanentizat starea de confuzie, în ciuda vorbăriei olimpiene din eterul aglomerat deasupra mea, pe fundalul ei venea şi trecea valul recrudescent de foc şi pară. Era un punct de focus. Mâna dreaptă – legată de pat bondage-style, cea stângă liberă să-şi îngroape ghearele în sternul învelit în puţină piele. Undeva de-a lungul vieţii am învăţat că o durere păleşte când e surclasată de alta, şi că oasele dure sub piele subţire calcifiază durerea într-o surdină durabilă, mai durabilă decât încleştarea-n jurul cărnii care-i greu de întreţinut volitiv.

Şi, cum la 10 ani strigam în cap numele unei oarecare – atunci role-model-escă – eroine de anime ca să nu plâng când mi se străpungeau lobii urechilor, la fel acum m-am pomenit strigând un altul. Măcar Neghiniţă al meu a depăşit stadiul desenelor animate, acum când se crizează fuge în unghere mai terre-à-terre-iste, deşi atât de previzibile că nu merită menţionate aici. “Time will help you through, but it doesn’t have the time/ To give you all the answers to the never-ending why” – The Never-Ending Why. Mi s-a dezlegat mâna din strânsoare, am palpat-o şi-am sucit-o în deplină cunoştinţă de cauză, conform convenţiei care spune că oamenilor nu le place să fie legaţi, şi am sărit din patul scândură ca de pe arcuri. Baby meu nu m-a recunoscut la ieşire (iarăşi pala de singurătate, iarăşi, preţ de o secundă, măruntaiele mele vraişte), a trebuit să o îmbrăţişez ca să o scutur din vălul defensiv, izolant contra turmei galopante de bolnavi o apă şi-un pământ, ca mine. Am râs, tremurat şi, pe măsură ce lăsam în spate spitalul, mai armonizate în vechea noastră cadenţă, am mers în parc să speriem copiii cu faţa înfăşată, am tresărit interior un pic la nivelul de blazare al picilor şi apoi am purces, fiecare la casa ei. M-am chircit semilunar în pat şi m-a răzbit un somn de pici blazat – acolo unde viaţa nu are dreptul să se năpustească aşa violent peste mine.

Pentru preview-ul albumului “Battle For the Sun”, CLICK AICI.

~ by vintagenoisenik on May 29, 2009.