Curing Bliss By Copper
Uneori, simţim în imagini, şi zilele astea am avut întipărită, undeva la intersecţia dintre nervul ocular şi traheea aia pe care o astupă inima, o întindere de blană udă, mustind lucioasă de un lichid greoi. Totul transparent, dar dens ca smoala. Bat piciorul pe loc, pe podeaua de metrou, pe străzi, pe acordurile noului earworm, şi între timp, cât eu mă-ntorc pe jumătate spre oameni dinapoi, Lou Taylor Pucci a redefinit, cu dinţi mai încleştaţi, scâncetul strigat din rărunchii adolescentului dezafectat. În The Horsemen, se dedică un imn furios, încrâncenat, teenage angst-ului până acum păstrat în cutiuţele uniforme de duzină din machetele filmice ale suburbiei americane. Chumbscrubber, Thumbsucker şi atâtea altele ale atâtor alţi actori adolescenţi se „rezumau” la cartografierea prăpastiei dintre generaţii, stând cu călcâiele înfipte pe malul copilului leat cu Ritalin-ul, şi cu spatele la părinţii tripaţi pe Xanax. În The Horsemen, se adună o armată cu milioane de copii-soldaţi, înarmaţi cu infinite nuanţe de cicatrici pe măruntaie, şi socio-psihopatia aferentă – terciul face un viraj de 180˚ ca să facă zob la rându-i, să pârjolească pământul bătătorit curăţel peste puroi colcăitor de nepăsare. Doar-doar or să se prăvălească şuvoaiele puturoase şi stench-ul îi va trezi pe tutorii chirciţi în propriul midlife crisis… Problema MEA este că nu mai îmi pasă, nici de unii nici de alţii, pentru că mi-am încurcat membrele în vălul căutării perpetue pe care voi o numiţi „viaţă”. [Thundering outside... will I be in the mood for Handsome Furs tonight?...] Acum o lună m-a podidit o întunecime plouată, scuturată din rădăcini, revelatoare, care a tăiat prin vălul de zăpuşeală statută, veche de 11 luni, cu o claritate de spadasin: ca un amnezic într-o perioadă de sclipire a lanternei stricate, mi-am amintit de viaţa anterioară, bipolară în extreme atot-cotropitoare, străfulgerări intense de BLISS şi BREAK-DOWN, cauzate de injecţii de pur ser cinematic. Acum continuu din inerţie, cu seringa orbecăind, iar serul reacţionează chimic cu experienţele din pereţii plachetelor mele sangvine. Efectul e molcom. Panic attack-ul ăsta m-a supt într-o gaură neagră până am ajuns cu inima în gât, acolo, la milimetru, unde mi se înţepenise, îndopată cu endorfine, în ultimul moment de fericire pură. Aşa că, odată ce distanţa cronologică s-a compactat, eu, rămasă cu picioarele în detaşare aeriană de ambele momente, am putut să compar, să fac diferenţa, în unităţile mele de măsură, între acum şi atunci. T1 minus T0 egal 0,(1). O mâzgă amorfă de „viaţă” în care vă bălăciţi cu toţii şi-n care eu m-am cufundat ca-n Iordan. N-am descoperit nici o Americă de la nivelul apei, nici un abis coralifer când m-am scufundat. La început de bunăvoie şi nesilită de nimeni (nu, Ana, nici de tine), ţinută în continuare underwater de forţa obişnuinţei şi dulce-amarul defetismului îmbrăcat în straiele împăratului Nou. Deşi nu mai e nimic nou. Acum, cu ancora renunţării de gât, înţeleg că decada douăzecilor se anunţă a fi bucăţică ruptă din precursoarea ei ilustră prin faimoasele-i angoase, mai puţin lustrul bliss-ului pur dat de izolaţionism. Între cei patru pereţi goliţi de mobilier pragmatic, adolescenţa răsuna tare, şi-n ecou. Urmaşa ei, ca o coţofană gregară pe filiera clişeelor de când lumea (frica de moarte, dorinţa de mai mult), se anunţă risipitoare cu nisipul aurifer rămas în mine, şi lungă… peltea, maturizare, uitare: plină de oameni care nu-s în stare să-mi alchimizeze la loc existenţa.
Lou Taylor Pucci in Green Day’s “Jesus of Suburbia”:
Leave a Reply