Things Rolling Off My Chest

 

Un bătrîn se plînge de exfolierea dureroasă a mîinilor şi picioarelor sale, se întoarce zilnic de la piaţă cu plase grele şi vîrsta pulsîndu-i în extremităţi, fiecare an i se înscrie cu dalta în palme – crăpături re- şi răs-deschise de mînerele tăioase, zi de zi. Nepotul îi dă un cărucior într-una din zilele astea, singura zi din an cînd tînărul îl înregistrează pe bătrîn pe un plan egal, ca element inextirpabil – cel puţin în clipa de faţă T1 – al mulţimii de fiinţe umane cu zile de naştere. Bătrînul se uită, cu ochii lui dintotdeauna, la cadou, ale cărui modele-surori aceeaşi pereche de ochi le observă rulînd mereu pe stradă, şi, undeva sub cataractă, ochii lui plîng. Unghiul lor a fost mereu acelaşi, mîndria bărbatului la fel, iar filtrele astea două, ne-ridate, stau sentinele ferme între bătrînul fără cărucior şi bătrînii cu. Aşa că bunicul, în T2, dintr-o copilărie pe care nepotul n-o-nţelege, ia drumul pieţei cu mîinile-ndesate peste sacoşele din buzunare – conştient că bate palma cu durerea, dar neştirbit pe dinăuntru.

Azi, un an mai tarziu, e din nou ziua bunicului meu, şi o tratez ca pe-o madeleină proustiană, cu menţiunea că îmi trezeşte nu amintiri, ci, egoist, deşirări de gînduri.

Despre proptele:

Le văd, din spatele perdeluţei mele, potenţialul pozitiv. Sunt proptelele mele înspre ieşirea dintr-o groapă introvertă fără fund, dar în acelaşi timp mă obosesc la fiecare pas, la fiecare gură de aer nou. Trudesc să îmi mulez spiritul pe ele şi să-mi gonesc reticenţa prevăzătoare, cînd instinctele-mi strigă să bag capul la cutie. În schimb, cred în imuabilitatea efectului de domino, iar treptele se înmulţesc sub ochii mei, flămînzi să creadă şi că acumularea-n cantitate întremează calitatea. Şi mă conving singură că va exista un punct, către vîrf, unde epifania unui progres se va materializa în perspectiva de ansamblu a unei reţele. O reţea de cărămizi, pe care le-am modelat împreună, eu cu prietenii mei proptelele, şi care pe parcurs şi pe nesimţite s-au aliniat într-o construcţie solidă, dependable. Poate că nu va fi cea mai arătoasă îmbinare de schele, nici nu se va conforma vreunor reguli stas de relaţionare interumană, dar, oricăt de pervers de-anevoios va fi fost drumul nostru, orcît de masochist ne vom fi dedat la compromisuri de-a lungul lui, bird’s eye view-ul coagulant va exista. În viitor, cîndva.

Fără proptele, nu mă pot sustrage mie, iar fără siguranţa unui pay-off ulterior, revelator, nu mă pot debarasa de frica urcuşului. Aşa că recurg la credinţa orbeticului, în oamenii care, la un nivel insesizabil, infinitezimal, chiar indolent poate, îmi intră sub piele, ca un coup de foudre tulit din ograda raţionalizărilor. Bunicul din poveste nu vroia să accepte subsumarea sa la clasa bătrînimii, eu nu pot să nu mă identific cu fie şi o aşchie din proptelele mele – pe care, zărind-o cu colţul ochiului, sar s-o-mbrăţişez cu “te iubesc”-uri adresate întregului, dar menite doar ei. Şi la un moment dat, se întîmplă, inevitabil şi auto-alimentat ca un bulgăre de-a berbeleacul pe un deal: linia aşchie-persoană piere, cu atîta putere de convingere că-mi smulge pînă şi-amintirea ei. De o asemenea naivitate nu te vindecă un cărucior plin ochi cu filme – îmi comunica ieri frăţiorul meu luminat – ci o dezamăgire ca la carte: subită, cruntă, totală, ca aplatizarea unui palat de cărţi de joc. 

Stau acum în faţa ruinelor unui palat non-ludic, şi, anticipînd cicatrizarea rupturii, înghit mereu în sec peste pornirea guturală, primală, de a striga “Piua!”… 

-To the friends I can still count on

~ by vintagenoisenik on February 12, 2009.