Vicky Cristina Barcelona (2008) – 8 stele
O ravisanta epopee erupe pe ecran cu pretentia de a prinde sub lentila savoarea unei veri europene. Si se ridica la asteptarile oricui a trait experienta imbatatoare de turist, mai veridic decat reusesc alte filme, ca “Stealing Beauty”, sa o povesteasca; mai colorat si terre-a-terre-ist decat o fac alte cateva – ametitorul “En la ciudad de Sylvia” imi vine acum in minte ca exemplu. 
Intr-o coaja de nuca, “VCB” ar putea si el fi redus la premisa atator altele – una construita de altfel pe o stare de fapt concreta: americanii, venind dintr-o realitate structurata, pe scari de valori si reguli de conduita, aterizeaza in Europa, mai mult sau mai putin pregatiti pentru decadenta ei infama. Regizorii recunosc potentialul alchimiei si imagineaza idile fulminante de-o vara intre Vechiul Continent si Noua Lume. Ele sunt parfumate intens de lipsa consecintelor inevitabil impletita cu ideea de carpe diem pe-o perioada determinata. Woody Allen constientizeaza ciocnirea puritanism/boemie si o integreaza in “VCB” in asa fel incat sa-i dea viabilitatea de care actorii se folosesc in interpretarea lor naturala, conversationala, captivanta. Singurul indiciu al “facaturii” e voice-over-ul naratorului, care serveste sa inrameze povestea, ca pe un tablou al unei clipe, o felie de viata cu cap si coada legate printr-un fir rosu aparte – distinct de-al vietii per total.
Vicky (Rebecca Hall) si Cristina (Scarlett Johansson), doua turiste americane sosite in Barcelona pentru doua luni de culturalizare, se abat rapid de la planul initial pentru a explora alte optiuni alaturi de un pictor autohton, Juan Antonio (Javier Bardem) – care nu e spanul din poveste, cat mai degraba craiul. El le atrage nu prin tertipuri, ci prin simpla lui sinceritate, debordand de avansuri si complimente atat de pe fata incat pana si precauta masteranda Vicky se lasa dusa de valul acestui tip de abordare fara perdea. Urmeaza un montagne russe de experiente in care femeile se complac alternant, cu usurinta eliberarii, cu toate simturile luate prin invaluire: vizual, se pierd in arta catalana, auditiv, se cufunda in acorduri de chitara, iar Juan Antonio are grija sa completeze trairile diurne cu nopti senzuale, cum ii sta bine unui latino lover artist.
Nu, nu sugerez aici destrabalare simultana: povestea lui Woody e la fel de intortocheata cum ne-a obisnuit, deci mult mai putine sunt elementele complementare, sincronizate, fata de momentele de contratimp si ironie cosmica – ca-n viata. Cuvantul cheie in “VCB” e boemie: provizoriu, ambele femei se indragostesc de mentalitatea neinfranata – nu desfranata – a artistului, si de stilul de viata inerent derivat din ea. Fiecare in felul caracteristic firii: Vicky, ca o bulimica intr-o cofetarie, isi abandoneaza rezervele, controlul, cazand apoi prada vinovatiei si vartejului de confuzie; Cristina, spirit independent, se arunca trup si suflet in sansa ei de a deveni o artista, o libertina, o denuntatoare a conventiilor sociale.
Dar Woody nu-si lasa eroinele sa se balaceasca prea mult in afara zonei de comfort: pune punct nebuniei temporare cu ocazia intoarcerii lor acasa, atragandu-ne subtil atentia la caracterul efemer al vacantei din care cele doua femei debarca fara revelatii majore. Cireasa de pe tort, si delicioasa impunsatura Allen-iana nelipsita filmelor lui, e maniera abrupta in care isi redirectioneaza atomii spre fagasul lor normal: brusc, si succesiv, atat Cristina cat si Vicky realizeaza ca ce-i prea mult strica. Interventia tip deus ex machina a unei foste sotii dezaxate (focoasa Penelope Cruz intr-un rol exploziv) sterge furtunos demarcatia dintre boem si necontrolat si, totodata, comfortul iluziei de compatibilitate intre americance si zaluda Europa. “VCB” primeste 8 stele la epolet, fie si pentru ca se sustrage finut de la concluzii de gen, ascunzandu-se expert dupa degetul unei scuzabile aventuri verane.
Leave a Reply