The Wrestler (2008) – 9 stele

O drama faurita cu stil, cum numai imperecherea Darren Aronofski-Clint Mansell poate cloci. Iar daca soundtrack-ul lui Mansell iarasi nu se pupa cu mintile Academiei, cantecul de pe final, tiz al filmului, scris de Bruce Springsteen, are toate sansele sa castige Oscarul pentru nota lovita pe final – un zenit pliat pe film, o coda perfecta. Mickey Rourke, de asemenea, are motiv sa-si scoata smochingul de la naftalina in noaptea de mare fast mare a Hollywood-ului: rolul sau, al unui luptator profesionist care, acum imbatranit, isi taraste ultimile suflari prin ringuri si printre noile sperante ale sportului – suna familiar poate pentru fanii actorului, el insusi o fosta stea, data uitarii de timpuriu, si acum, in amurgul vietii, dand semne serioase de comeback.
 Dar Rourke e laudat deja de toate megafoanele industriei, asa ca mai bine va “vand” filmul cu totul. Nu e pentru cei slabi de inger, el nu ti se adreseaza daca lesini la vederea sangelui sau crezi in happy-end-uri pentru ca altfel viata nu merita traita. “The Wrestler” reflecta starea de fapt reala, pentru cei care au facut alegeri pe parcurs, imposibil de cantarit din mers, si se trezesc intr-un moment de vizibilitate maxima, dintr-ala crud ca dupa o betie lunga: realizarea ii loveste in moalele capului, si pe protagonist, luptatorul Randy “The Ram”, si pe striperita lui favorita, Pam. Si exact clipa aia e prinsa in clar pe pelicula, clipa cand ii traverseaza ca un curent electric ideea ca ACUM e ultima lor sansa s-o scoata la capat.
 El, vedeta wrestling-ului prin anii ’80, isi tine capul sus, si pletele blonde la suprafata, in weekend-uri, cand isi permite sa uite de statutul inferior, degradant, la care e redus zi de zi ca simpla rotita anonima in calcaiul capitalismului. In weekend-uri redevine “The Ram”, aclamatul luptator care si acum, 20 de ani dupa varful de glorie, intra in ring cu trupul cuirasat, intretinut prin frizerii, sali de forta si solare. Stilul realist imprimat filmarii lui Arronofski printr-un tracking documentarist e deosebit de impactant: uiti ca ai de-a face cu fictiune si te lasi supt in viata unui ex-fenomen ca prin gaura cheii. Mai mult, impresia cu care ramai dupa cateva incursiuni in backstage-ul vietii lui Randy este de o echilibristica reusita, snur, intre faima cvasi-ponosita si subordonare josnica. Asta pana montajul devine sacadat, si jump cut-urile se succed dandu-i un aer din ce in ce mai confuzat eroului nostru: cand Randy sufera un infart, piesele razlete ies puternic in relief din puzzle-ul vietii lui, si il vedem in toata dezordinea lui.
 Pam duce o existenta la fel de bipolara si auto-distructiva: in interpretarea multifatetatei Marisa Tomei, ea constientizeaza, cu chipul perfect dezgolit in vazul camerei, cum timpul i-a cioplit trasaturi noi si daunatoare meseriei. In acelasi timp, nu stie cum sa isi oblitereze complet viata de noapte, sa se dedice in intregime calitatii sale de mama si unei relatii normale cu Randy. Imprastiata si mereu in defensiva – (d)efectul profesiei – ea se va aduna in cele din urma, instinctual, spre o decizie si o noua traiectorie, dar declicul intarziat va intalni un zid: Randy.
 Randy – care, confruntat cu necesitatea pensionarii, mai intai si-a luat inima-n dinti pentru a se conforma: a renuntat la wrestling cum oamenii normali se vad nevoiti sa renunte la colesterol; a incercat sa umple prin relatii umane golul lasat de vesta lui de salvare dintr-o existenta mizera. Fiica sa (o mereu expresiva Evan Rachel Wood) i-a mai dat o sansa, pana cand Randy a dat rateu in noua postura de tata; Pam s-a gandit si razgandit pana cand s-a retras in zona de comfort. Cu toate usile inchizandu-i-se in nas, Randy isi va baga si el, in cele din urma, capul in nisip… Iata de ce ii dau lui “The Wrestler” un 9 la epolet: pentru ca nu se codeste sa abordeze in plin, fara sentinta sau moralizare, fricile umane, deficientele noastre, ca si abilitatea supraomeneasca de a le ingropa adanc de dragul iluziei unei victorii personale.

~ by vintagenoisenik on January 3, 2009.