Whedon’s Buffy shi Insetatzii Ellei
Ken Tucker, un critic american de TV: “Buffy is about adolescents whose form and content are never themselves adolescent – the exact opposite of Seinfeld and scores of lesser shows that idealize the notion of prolonging teen sensibilities well into adulthood.” De fapt e vorba de adolescentzi confruntatzi cu uratul lumii mature, cu raul infiltrat pretutindeni, incrustat prin vechime – frumosul Scooby-Gang-ului invinge cu o puritate pe care cu greu o putem atribui adulthood-ului. Deci poftim pe podium copilaria, inarmata cu putere, determinare, idealism, sacrificiu = adolescentza.
Inainte sa se termine faculta, eram o gramada de avalanshe necanalizate, n-aveam dig shi ma imprashtiam des, o data in metrou-plangeam, din nimic… de fapt, din ceva gestand care obishnuia sa supureze nenascut. Outburst-uri de genul celei de-atunci – semnale de alarma shi detensionare instanta – le am gratzie filmelor, unele mai brushte shi vartej-iste decat altele. Unul, “a bloody revelation,” un amestec cu gramaj desavarshit pentru a activa ceva in mine, shi teama de a-l pastra neclocotit in spatele sternului. Dupa o a doua vizionare a sezoanelor din “Buffy, the Vampire Slayer,” am intzeles ca ma dezgustau atarnatorii metropolitani pentru uratzenia cotidianului in care membrele shi fetzele lor se complaceau sa-shi balaceasca restul subzistentzei. Nu-s o fana a prostiei, iar ignorarea imprevizibilitatzii mortzii o echivalez cu ignorantza – cand dupa e negru, nu o non-culoare, ci un infinit de non-tu, cum potzi inainte sa somnambulezi in zigzag printre shansele ltd.ed. de a te deshtepta?
Nu mai pot sa explic revelatziile courtesy of BTVS in context, pentru ca nu le mai pot retrai, am pashit sub moment, un pic mai departe de sfidarea gravitatziei, mai aproape de stasul nivel al marii. Dar e inca tulbure. Piesa regizata de Ella, Insetatzii, o simtzi vibrand in capilare daca inca le vrei, and you will them to be, neingreunate de colesterolul maturitatzii – caci de ce-ai vrea sa creasca-n tine caracatitza uratului pe care, pana la urma, tot tu o cultivi cu fiece inhalare adaugata la anii copilariei. Adolescentza e momentul cheie pe axa care se-ngroasha de la frumos la urat, cand se cutremura sufletul de cele ce-i sunt date spre-nghitzire, din senin. Copiii Ellei harakiriresc parazitul intracorporal, nipping in the bud propria devenire in care majoritatea omenirii se boteaza born-again-itzi in maturitate abrutizanta. Cuvantul e bruta iar noi, eu, ne pierdem in burta lui din daruire totala instinctului de conservare.
Nu shtiu daca voi mai gasi un BTVS din nou, prin zgomotul de fond pe care l-am permanentizat, dar gratzie memoriei mele negativo-selective voi ingreuna greul shi uratul la care m-am condamnat cu flash-uri recurente ale valului placentar lasat in urma. Cineva mi-a spus sa scriu mai mult despre mine aici, shi iata-ma scriind o oda catre peter-pan-itza pironita de carlige inevitabile, mentale, hormonale, sociale. Cand voi internaliza dezgustul de adult-me, altarul ei va pieri shi vintagenoisenik will be no more.
Ce mi se pare usor criticabil este perceptia as spuene clasica a opizitiilor si asociatiei adoclescenta/frumos vs. maturitatwe/urat. E adevarat ca majoritatea artier face aceasta asociere, dar cred ca este momentul ca ea trebuie atacata. Mai tin minte fraza de inceput din romanul “Un om sfarsit” de Giovanni Papini care incepe spunand “Eu n-am avut copilarie”, continuand apoi sa exprime absenta fericirii si puritatii asociate copilariei la propria persoana. Era primul si singurul loc in care am reusit sa gasesc demontarea acestui mit.
De este neaparat adevarat ca copilaria trebuie sa fie pura si inocenta? Este neaparat civilizatia carte corupe sau dimpotriva, toti sunt niste mici Jack din Lord of the Flies? Rousseau din pacate e o himera.