Paranoid Park
Da, Gus Van Sant este un auteur – adica are un stil aparte, face dintr-a shaptea arta un megafon. Paranoid Park se simte ca-i apartzine, cap-coada, in primul rand prin verosimilitudine – foloseshte newcomer-i (printre care shi Taylor Momsen care adauga glitter in Gossip Girl) shi tot ce iese din gura lor pare ne-repetat, nou, plin de prospetzimea tineretzii traite in moment, pentru moment. Alex, protagonistul, il vad in paralel cu Benny, din Benny’s Video al lui Haneke, dar filmul lui Van Sant nu e o diatriba impotriva violentzei gratuite, Alex nu e amoral. Ca shi regizorul german, Van Sant face muzica sa conteze, cu atat mai mult cu cat alterneaza sensibil cu linishtea – Elliott Smith puncteaza trairi, la fel ca Beethoven, si heavy-metal-ul ocazional. Deshi pare impasibil, Alex nu e decat deadpan, un fel de adaptare la situatzia in care se gaseshte. Adolescentza. Divortzul parintzilor (care, nota bene, sunt abia schitzatzi, fetzele tinerilor au mult mai mult impact asupra lui Alex, shi deci mult mai mult screen time).
Lumea skaterilor, Paranoid Park, e un refugiu pentru el iar regizorul are grija sa accentueze muzical sentimentul de linishte sufleteasca pe care i-o da spectacolul lor lui Alex. E ca o bula aparte, departe de lumea shi problemele ei cu care Alex trebuie inevitabil sa se confrunte – iar asta e evident datorita modului distinct in care sunt filmate scenele cu skateri: ca un footage ireal, dansat, gratzios, oarecum cu iz de hand cam. Alex e privat de cufundarea completa in lumea asta dupa care tanjeshte, pentru ca nu poate dormi acolo cu restul copiilor fugari, abandonatzi de soarta, de parintzi, vagabondand fara acoperish deasupra capului. Simte presiunea de a-shi juca rolul de copil normal, inramat de relatzia cu Jennifer (cu fete in general), de raportarea la parintzi (shi darea raportului catre ei).
Crima nu e decat inca o pata-n peisaj care ii fura atentzia, de care se vede nevoit sa se ocupe. Ceea ce nu inseamna ca Alex o echivaleaza cu toate celelalte care-l distrag, scena din dush shi privirea lui aplecata asupra pozelor de la incident dau dovada clara: tanarul e conshtient de gravitatea faptei sale. Dar nu cred ca are neaparat o voce morala interioara care sa-l sacaie cu deontologii: crima (un accident pana la urma) e doar colosala pentru ca imaginea paznicului despicat in doua de tren e frapanta, arsa pe retina lui, scarboasa, violenta – nu pentru ca viatza umana e plasata sus in varful unei scari de valori. Alex alege, mai mult sau mai putzin conshtient, sa lase timpul sa curga, curativ – o indicatzie clara mi s-a parut prabushirea lui in patul din chioshc, in noaptea crimei. Asculta sfatul lui Macy – scrie totul pe hartie, ca sa se elibereze – shi, odata ce-a terminat de ashternut marturisirea, o arde. Shi-a servit menirea (sa ii mai ushureze din povara, nu atat povara vinovatziei cat povara secretului).
Nu shtim cum se termina povestea, Van Sant nu cauta sa ne ofere un closure, nu scrie cateva randuri inainte de credits’ roll ca sa aflam daca Alex a sfarshit la inchisoare etc. Pentru ca povestea nu era despre crima, crima e doar o ancora in timp care i-a dat pretextul sa ni-l prezinte pe Alex, skaterul din Paranoid Park.
Leave a Reply