inglodata-n reticentza, hibernand in filme

Dedication – azi 1 februarie am fost luata prin suprindere. Nu ca nu ma ashteptam la calibru rezonant de la billy crudup (il vazusem in stage beauty, almost famous shi without limits – care e mai cu carlig decat prefontaine-ul lui jared leto tocmai pt ca deliciosul cantaretz30STM-slash-actor, deshi poseda un dozaj mai potent din dotarile necesare unei calatorii pe marte ca pe-o insula pustie care trebuie populata;), inca scartzaie in deraierea spre dedicarea din liga lui crudup) dar mandy moore nu-mi inspira decat a walk to remember shi tenismeni. Poate ca nu a daramat fata o bariera colosala in cronologia luptelor seculare duse de fetzele frumoase cu rolurile stereotipice (typecasting), insa are aici o bila alba pt ca mizeaza pe interiorizarea contemplativa a sufletului de artist neintzeles shi da volumul mai incet la notele ametzitoarei ei prezentze de starleta. Justin theroux (actor de… o duzina mai “spalata”, debutand aici ca regizor) se joaca la tzanc cu desincronizarile, pleaca din timp shi spatziu prin flashback-urile unui obiectiv saltaretz, cumintzindu-l prin tonalitatea funebro-rastita la care il inhama pe crudup. Saltimbancul e evident amestecul, de-o toxicitate la-nceput descurajant de neplacuta, dintre personalitatea odioasa a povestitorului henry (b.c.) shi moartea unicului sau prieten la care trebuie sa se adapteze, sub presiunea unui contract. Proiectul cu pricina – o carte pt copii – presupune colaborarea cu un alt ilustrator, din fericire o alta inadaptata social – mandy ni se arata mereu, zi lumina, cu ochii incondeiatzi negricios, o tactica de impingere-n con de umbra a dragalasheniei naturale care nu mi-e straina – shi apropierea dintre cei doi e o fisa picata din primele randuri asha ca nu o mai lungim in directzia asta. Ce intr-adevar merita meditatzia asta e continuumul de rotocoale pe care le da crudup in jurul propriei naturi, inexorabil atras de anti-magnetica sa latura mestecata odata, intr-o copilarie chinuita, shi acum vizibila repelent prin lipsa auto-cenzurii, superstitzii, inarticulare, introvertire, anxietate, reflex de respingere ca pe arc. Cand se-ndeparteaza de miezul asta purulent, henry nu mai ii scuipa rautatzile gratuite, devine la fel de sensibil, vulnerabil shi abandonat boarei romantice, la fel de flamboaiant in gestica de-ndragostit ca oricare altul, poate mai bombastic shi mai descurcaretz gratzie ocupatziei inscrise in sfera celor mici unde totul e la indemana shi maleabil ca plastilina. Poate pierde putzin din stralucirea aia a peliculei mici, bizare shi fidele unei viziuni cand se varsa-n mierosul rau hollywoodian care ne tot stropeshte happy-end-uri pe retina – dar e un afluent adorabil cu destule clipoceli shi cotituri in navigarea lui crudup incat sa te-inhatze pe val. La fel de indemanatici in carmarea propriilor traiectorii caracteriale sunt martin freeman (pe care abia ce l-am admirat alaturi de silfida glaciala gwyneth paltrow in the good night) shi tom wilkinson (minunat in in the bedroom pt care a fost nominalizat la Oscar, statueta alunecoasa surazandu-i shi anul asta la orizont pt rolul secundar din michael clayton – mie mi-a intrat in campul vizual prin colaborarile cu unul din sufletele incercanate (old souls) care-mi respira alaturi, nick stahl, in ITB shi the night of the white pants).

~ by vintagenoisenik on February 1, 2008.