cold, suicidal, arbitrary, charcoal hard, and a movie they found me an echo in

control -l-am intzeles pe ian curtis in starea-n care sunt. a fost solistul lui joy division, care avea sa decoleze sub alt nume – new order – odata ce el a fost coborat in pamant. s-a alaturat formatziei, cashtigandu-shi painea shi timpul in studio ca angajat la biroul fortzelor de munca; s-a insurat de tanar (“you were married so young… i’ve never heard of people marrying so young.” “yeah, i know… my marriage was a mistake.”), cand s-au ashezat, pasiunea shi credintza oarba a tineretzii, la casa lor, in casa lui, s-a speriat. a vrut un copil, cu care n-a shtiut ce sa faca odata ce a vazut-o pe natalie nascandu-se, ingradindu-l cu inca un pic. din concert in concert, a strans laolalta succes, manager shi o alta iubire – annik, jucata de alexandra maria lara cu abandonul shi renuntzarea shi stoicismul indragostitei care trebuie sa se conformeze contratimpului, sa accepte compromisul cand n-are cui sa-l reclame. ian nu e construit pentru tradare, nici nu are taria detasharii fortzate, asha ca il simtzim la fiecare pas, shi contra-pas pentru echilibru, smulgand o parte din sine. pe fundalul jonglarii intre datorie shi iubire, crizele de epilepsie il paralizeaza de frica, navigand haosul fizic indoit de corodat prin haosul emotzional, controlul ii scapa printre degete, un tandem al dezorganizarii din care nu vede scapare. copleshit la varsta cand totul e prapastie, trebuie doar sa te hotarashti de pe care muchie sa plonjezi, ian plange, se refugiaza inapoi la parintzi, incearca sa re-faca, sa reia viatza ca un lego, shi in cele din urma sa sinucide. anton corbijn ii consacra un film in care controlul e personaj principal, poarta coasa prin epilespie shi gresheli shi conshtientizarea acerba, cruda companie cand e culcata in sensibil. samantha morton (deborah curtis) creeaza inocentza tradata, ireversibil condamnata la a-i fi calau prin tacerea naivitatzii normale, depashite, permanent in afara zidului pe o insula de Om. nici el nu shtia puterea caruselului, dar trecut ca prin tocator s-a imprashtiat in nesabuintza, responsabilitate shi megafonul multzimii, pana a pierdut shirul, firul roshu. ratacirea fara sens bantuie vreo ora din film, cade greoi in tonurile gri-sepia ale fotografiei unui manchester plumbuit ca dupa multe vise mici, meschine, vietzuire liniara. anglia in genere are pe ecran o doza de ordinar absoluta, absolut aplatizanta, shi aici e la fel de trista, amestecata cu alinarea-n poalele muzicii. dar sunt poale de piatra, formatzia care-shi lua numele de la bordele improvizate shi frecventate de nazishti avand un sound dur ca cimentul, depresiv ca solistul joy division, armonios pe-alocuri in inghitzituri mici, inecate in acorduri de chitara shi clape simple-n alb shi negru. imi imaginez ca interpol il citeaza ca influentza. neintzeles in valurile acaparante ale vietzii care-i cerea prea mult tribut prin prea multzi creditori, poate ca biopicul il desfashoara pe curtis cu destula autoritate in spate, shi destul timp scurs peste un gen de rani mai familiar azi, incat sa va merite minutele.

~ by vintagenoisenik on January 25, 2008.