In toiul sinelui, pe rug din scandura de piatra. carnea umana shi data ei de expiratzie
Pe cand michael winterbottom carmuia 9 songs, eu aveam o prea restransa tangentza cu rock-ul care ma ancoreaza azi intr-o piele locuibila – ma smotoceam ca-n cearceafuri calme prin acordurile armonioase, shi nu primeam in hora notele discordante, ca cele arborate pe maneca de Franz Ferdinand. Acum ca am vazut 9 songs – cald exercitziu de voyeuristica implantata in tot ce are primitivul mai frumos – michael (listen!) shi jacqueline (listen!) mi-au patruns prin pori, depozitandu-shi pietrishul iridiscent in nishe largi, aparute undeva intre timpan shi sensibilitatea mea acustica. Ca-n oaze prin praf, aici diapazonul suna multiplu, multicolor, in game grase de auto-suprimare prin muzica flotanta, naturalizata sub zambete senine de orizonturi.
Ca veni vorba de franz ferdinand, am avut o surpriza la nivel de cufar de sorginte innegurata sa aflu ca un film mic, nascut scotzian obscur, dar cu nashi magici atashatzi in rol de miza grea – jamie bell shi frumoasa e-jurnalista din moonlight, sophia – are un soundtrack colcaitor de nestemate, strambe prin definitzie shi distonante, pliandu-se in alveola coltzilor bizari de arta shoc. Formatzia apare cu shipotul muzical Hallam Foe Dandelion Blow (listen!) – ce nume inspirat: lovitura de papadie, sau mergand mai in adancimi etimologice, lovitura de dinte de leu! Aproape ca rivalizeaza cu titlurile alese pe spranceana – o spranceana kilometrica de Gargantua – ale lui Sufjan Stevens: They Are Night Zombies!! They Are Neighbors!! They Have Come Back From the Dead!! Ahhhh! (listen!), sau A Conjunction Of Drones Simulating The Way In Which Sufjan Stevens Has An Existential Crisis In The Great Godfrey Maze…genial folkist!
Tot muzica scoate in relief ascutzit intentziile lui michael haneke, in funny games, versiunea germana (pt ca omul s-a apucat mai nou sa toarne shi una care raspunde pe imdb.com la funny games (US) shi ii scoate din minunatele contexte indie pe Michael Pitt shi Brady Corbet – amandoi cu caziere filmografice laturalnice, care abordau interiorizari mai vibrante [Hedwig and the Angry Inch, Delirious, The Dreamers], mai plapande [Mysterious Skin]ca traiectoria unui matzishor in pala de vant, mai incordate shi mai incolacite [Last Days]ca nisipurile cauciucate ale cetzii). Regizorul dispune inca din generic interpunerea brusca a unui metal buluc, nebun, pestilent, peste curgerea molcomei muzici clasice metaforizand o existentza familiala placida de clasa mijlocie. Haneke ar domina un coltz pervers intr-o dispunere topografica a zonelor vietzii explorate, cucerite shi marcate de cinema: el e stapan peste rapele frustrarii umane, peste arterele pulsand shi clocotind prin teritorii infricoshator de negre, peste bezna din subconshtient shi beciul plin cu lighioane; este un maestru al horror-ului declanshat de palpairea unei lanterne pe duca intr-o grota de monshtri mentali. In pianista, nu ne lasa nici un moment liberi din menghina neimplinirii, acaparante ca vidul gaurilor negre: daca femeii ii rasufla-n ceafa sapaturile-n instinctual efectuate prin invaluire sistematica de-o mama – “doar”? O mama! – shi noua ne ingheatza shi ne fierbe sangele-n vine la fel de presant. Doar haneke a fost in stare sa produca un mulaj al starii ulceroase vecine cu agorafobia shi claustrofobia shi sindromul locked-in, care macina, rumega shi-nvolbureaza interiorul intr-atat incat se justifica taierea epidermei pentru durerea fizica, localizata, care sa concentreze, temporar, intensitatea trairilor interioare.
Apropo de locked-in syndrome, mentziunea vine in urma unui alt film de la Dakino, acel scafandrul shi fluturele periculos balansat pe linia imaginara dintre pathos shi bathos dar cumva, probabil prin aderentza la real, superior discutziei intru totul. A meritat banii (da, menirea festivalului s-a pierdut de martzi pana vineri in traducerea romaneasca, sucomband din ratziuni/-ionari financiare – shi azi, la atonement, vom plati 15 roni pe bilet…macar au renuntzat la cearceaf:P) pentru ca naturaletzea discursului intern al lui Jean-Dominique Bauby; nonsensul unei explicatzii logice pentru calamitatea unui atac cerebral la un barbat de succes, debordand din albia normalitatzii prin imaginatzie shi pofta de frumos; nodul din gat, gordian, in fatza unei cruzimi greu de digerat, doar panoramic intzeleasa printr-o renuntzare categorica la inzestrarea “sortzii implacabile” cu atribute umane shi contemplarea vietzii ca pedalare in deriva perpetua, axiomatica – toate scutura fiintza de conforturile idealismului, predestinarii, religiei… shi eliberarea din peshtera umbrelor cunoscute, chit ca-n lumina orbitoare a soarelui, a Adevarului, e mereu de preferat oricarei forme de incatushare. Ah, ca veni vorba de Johnny Depp (care trebuia initzial sa-l joace pe bauby), delectatzi-va shi rasuflatzi ushuratzi: muzicalul e salvat, omul poate sa cante!
Sfredelul se zdrobeshte shi in noi, printr-al patrulea perete redus la friabiliatea unei membrane, cand rabufnirile sacadate ale unei mame – spirit incatushat in sine dupa constructzia germana – sparg tacerea instalata dupa moartea fiului (in F.G.), sincopeaza instinctul de conservare, derapand in icnete shi voma ca unghii trase puternic pe tabla neagra intr-o clasa de mutzi. Benny’s video impartasheshte cu F.G. nonshalantza asociata, aproape aferenta violentzei: dimensiunea morala nu intra sub lupa cand actul in sine comporta o valoare intrinseca fascinanta de natura divertismentului, iar in concluzie nu putem sa nu formulam ceea ce haneke schitzeaza cu sugestivitatea artistului militant: criminalii nu sunt umanoizi al caror comportament in exteriorul sferei configurate de norme etice se sustrage unui caracter universal uman-omenesc-omenos; mai degraba moralitatea este un apendaj artificial cusut de filozofi pe sub frunza de smochin edenic. Deontologia are sens in masura in care un act poate fi definit ca fie greshit fie corect, fie rau fie bun – dar oare putem garanta ca avem inscris in codul genetic shi un cod deontologic, ca fortza motrice in cazul tuturor este datoria, ca gandul la consecintze preintampina chiar shi doar prin conshtientizarea greutatzii de a vindeca postmortem? Poate este infinit mai simplu sa-tzi priveshti viatza din tren, sau pe rola de film, in succesiunea ei de imagini, reducand actele la o uniformitate a valentzelor – pana la urma, conductorul e shi el om… potenta nivelare…
Leave a Reply