Little Ashes – review

Little Ashes (2008) – 9 stele

Când vezi primul cadru cu Salvador Dalí, coborând dintr-o maşină de epocă, îmbrăcat într-o cămaşă cu volănaşe, străveziu ca un bolnav de ftizie, te freci la ochi, te scarpini în cap, sau, dacă ai ca mine ghinionul să-ţi atârne pe-un perete un afiş “Twilight”, faci un du-te-vino din ochi între Edward Cullen şi Dalí, care te poate face să pierzi firul acţiunii de pe ecran. De unde şocul? Ei bine, cauza e Robert Pattinson, devenit, ştim prea bine, sinonim aproape peste noapte cu Vampirul domesticit pentru deliciul fanelor prepubere. De la vampir vegetarian la artist suprarealist e cale lungă, iar minţii mele i-a trebuit o gură sănătoasă de oxigen ca s-o parcurgă. Pe măsură ce falca mi se ridica agale de pe podea, îmi aminteam că într-un interviu britanicul Pattinson asemăna cele două filme. Pe măsură ce “Little Ashes” se derula, am început să îmi pun la îndoială propriile facultăţi mentale – cu siguranţă îmi aminteam greşit interviul cu pricina. Dar nu, un apel disperat la o somitate în domeniu (YouTube ) a scos la iveală interviul, şi cuvintele lui Rob: “I guess it’s sort of devastating, when two people essentially fall in love with each other, arguably, and no one really knows what the extent of their actual relationship was – in the film, you sort of do – and it ruins everything in both of their lives. Not so much in Lorca’s, but it really does destroy a lot of things in Dalí, but mainly because he’s such an intensely sensitive man. I mean, he had so many neuroses about everything. His sanity, and his sensibility – [he] was such a knife edge, like his whole life. It would’ve been impossible to do anything, but – in ‘Twilight’ it’s kind of the same thing, but they kind of figure it out, whereas in ‘Little Ashes’ they can’t figure it out.” (Link2YT)

“Little Ashes” nu e un biopic al lui Salvador Dalí, după cum nu e unul al lui Buñuel sau al lui Federico García Lorca. În schimb, este o radiografie romanţioasă a triunghiului format de cei trei înainte ca ei să devină vârfuri propriu-zise în pictură, cinematografie şi, respectiv, literatură. Poate triunghi e mult spus, poate scenarista Philippa Goslett a cusut trio-ul laolaltă cu aţă albă, dintr-o sensibilitate feminină tip Sandra Brown. Pe mine una nu mă interesează aici să distilez filmul de concluzii pripite fără bază reală: vi-l recomand ca o poveste bine spusă care vă va antrena toată atenţia graţie unui joc actoricesc excepţional, întărit de o imagine şi un soundtrack pe măsură, precum şi, foarte posibil, curiozitatea de a aprofunda din referinţe, măcar pe Wikipedia. În vremea când studiau cu toţii arta, fiecare câte o felie din ea, sub acelaşi acoperiş al unei şcoli din Madrid, tinerii Salvador, Luis şi Federico se lăsau purtaţi de propriul geniu, băutură, porniri erotice şi clocotiri revoluţionare, mereu mai departe de normă. Fricţiunea dintre sferele lor anarhisto-intelectuale şi contextul politic exterior dintr-o Spanie catolică din ce în ce mai cotropită de doctrina fascistă a lui Franco va forma conflictul principal al filmului. Dar sub bagheta regizorului Paul Morrison, această bătălie impersonală între Artistul care-şi cere libertatea şi Politicul care i-o îngrădeşte e transpusă la scară mai mică, miniaturală şi focusată – şi, cu atât mai mult, spectaculos de emoţionantă. Implozia triunghiului, ca urmare a apropierii dintre Dalí şi Lorca, damnate de homofobul Buñuel, aduce în relief veninul “moralităţii” încuiate, dictate de tradiţie, religie şi regim (îi ştim muşcătura, bântuie şi pe meleagurile româneşti).

Salvador şi Federico se metamorfozează într-un cuplu în ambianţe feerice – înotând sub clar de lună, punând la cale o scenografie în mijlocul decorurilor gypsy şi costumaţi ca atare – aşadar vibrarea lor la unison nu e clasată clar ca homosexuală, ci explorată ca ceva eterogen. Cei doi par a pluti pe un val de “No limit”, proclamat în repetate rânduri ca manifest al artei lor, iar atracţia izvorăşte între ei cu izul îmbătător al fructului interzis. În concepţia lui Dalí, formula asta activistă e ca o bombă cu ceas, mereu gata să împroaşte ordinea rigidă cu salve de comportament exagerat, neconvenţional prin excelenţă – dar, la momentul adevărului, el bate în retragere, fuge la Paris şi o ia pe Gala de nevastă, în timp ce Lorca plăteşte cu viaţa pentru convingerile sale, dând dovada curajului de a se compromite în ochii lumii, în locul compromisului faţă de sine. Însă Morrison nu judecă prin filmul său, nu etichetează “răii” şi “eroii” într-o poveste care se vrea – şi reuşeşte să fie – realistă, tocmai prin concesiile făcute naturii umane, cu slăbiciunile, fricile şi înfrângerile ei inevitabile. Întorcându-ne la paralela trasă de Rob între cele două iubiri imposibile, poate ne întristează că happy-end-ul e (previzibil) de domeniul fanteziei, rezervat basmului de adormit copilele. Totuşi, umbra care planează deasupra lui “Little Ashes” e înălţătoare graţie unei regii pe deplin conştiente că gustul amar lăsat de moarte, de abandonarea unui om, sau a unui principiu, se cere a fi considerat prin prisma dulce-amăruie a existenţei ca artist, dedicat creaţiei. Morrison plusează, aşadar, cu schimbări frecvente de macaz de la curgerea firului narativ, altoindu-l cu specimene din operele celor trei: de-a lungul filmului, avem parte de recitări (în spaniolă cu voice-over în engleză) din poezia lui Lorca, de picturi şi schiţe de-ale lui Dalí, de scene din “Câinele Andaluz” al lui Buñuel.

Deşi nici la capitolul interpretare “Little Ashes” nu scârţâie din nici o balama, voi menţiona. în încheiere şi cu cenuşă-n cap, doar piesa de rezistenţă: Robert Pattinson, care m-a dat pe spate – la modul centrifugelor din NASA, mi-au ieşit ochii din orbite! De la postura efeminată şi accentul catalan, până la maimuţăreala Dalí-escă şi scene de-o cutezanţă actoricească fabuloasă, Rob s-a pierdut în rolul ăsta cu dăruirea unui adevărat profesionist. Un tur de forţă care merită 9 stele la epolet.

Martyrs – n-am cuvinte! (De fapt am, a se vedea mai jos:P)

Martyrs (2008) – 9 stele

Convenţia filmului, la care subscriem ca să îl putem înţelege în exact cheia vrută de regizorul-scenarist Pascal Laugier, este că martirii sunt martori. După acelaşi raţionament, şi cu deranjante implicaţii masochiste, şi noi spectatorii ne martirizăm în faţa unui astfel de horror. “Martyrs” nu e pentru cei slabi de înger, pentru cardiaci sau pentru încuiaţi, la fel cum fanii nişei de tortură a genului vor fi nevoiţi să îşi lase garda jos şi orizonturile flexibile spre deschideri nebănuite. Pentru că Laugier nu scoate încă un “Hostel” pe bandă rulantă – filmul ăsta, dedicat, apropo, lui Dario Argento, face artă şi filosofie din suferinţa umană exploatată cu creier… şi creieri zburaţi pe tapet.

Lucie şi Anna sunt prietene vechi, aduse laolaltă într-o relaţie inegală, protectivă cu tente lesbi, de experienţa traumatizantă din copilăria primeia. Iubirea dintre ele se manifestă la un moment dat, scurt, printr-un sărut impulsiv al Annei pe care ambele îl simt atât de nepotrivit în contextul de haos abrutizant încât nici că se repetă. Nu-i vorba că spiritualul nu-şi are locul în horrorul ăsta, dimpotrivă, doar că are pretenţii la ceva mai insolit de-atât. Trebuie spus, însă, că prima jumătate a filmului, când cele două brunete se străduiesc cot la cot să comită (Lucie) şi apoi să acopere (Anna) un carnagiu, pus în scenă cu măiestrie de regizor, se constituie într-un adevărat tur de forţă al genului, unde nimic  nu rămâne la stadiul de violenţă gratuită, ci capătă ramificaţii psihologice, caracteriologice ample. „Bufetul suedez” de moarte, traumă şi răzbunare dulce-amăruie, ca şi suspansul adevărului dozat, eludat, alcătuiesc un prim act dintre cele mai răpitoare care-au ţinut ochii acestei cinefile proptiţi în imposibiltatea clipirii.

Continuarea nu se dezminte în ceea ce priveşte abundenţa de gore, cât încremeneşte în aceeaşi varietate a brutalului. Odată ce însăşi Anna e răpită de organizaţia care, printre multele alte răni psihice provocate, au încovoiat-o ireparabil pe Lucie cu povara vinei, timpul se lăbărţează într-o vastitate pe măsura vehemenţei torţionarilor. Scenă după scenă, într-o succesiune nedelimitată temporar deci, faţa Annei se camuflează cu vânătăi, şi sânge, şi mai ales obişnuinţă opacă, în ton cu figurile asupriţilor agăţate pe pereţii subsolului unde îi e celula. Diferenţa e că acum ştim că nimic nu se întâmplă dintr-un fetiş bolnav, nejustificat: înaintea închiderii ei, Anna a aflat (şi noi cu ea) manifestul şi rostul ultim al celor care o vor supune la tratamentul inuman susţinut. Există un scop, pe altarul căruia au fost schingiuite fete timp de aproape două decade, şi anume obţinerea unei transcenderi, unei comuniuni cu lumea de după, la care doar abuzul întreţinut şi ştanţat pe tot ce alcătuieşte un subiect, poate să îl aducă pe acesta, în speţă aceasta. Aşadar noi, spectatorii, suntem puşi în poziţia deloc uşor de păstrat de a aştepta cuminţi până subiectul, Anna, e târâtă prin toate fazele necesare „transformării” supreme în martir.

in her eyes

Iată şi miezul izului de adulaţie calificată imprimat acestei cronici: totul în “Martyrs” conduce, ca o alegorie, la o stare de fapt cât se poate de reală, nevoia noastră de a ştii că există viaţă după moarte, într-o accepţiune mai raţional acceptabilă decât miturile biblice. O nevoie de anihilare a îndoielilor existenţiale, care, pentru oameni de ştiinţă, intelectuali, sau pur şi simplu bogătani (toţi pălării într-un picior, zic eu, prezenţi la summitul din final), se situează clar la baza piramidei lui Maslow. Căutarea certitudinii care aplatizează rasa umană la o apă şi-un pământ, toţi la fel de orbeţi, deşi frenetică şi dusă la extreme îngreţoşante aici, ridică filmul la un statut superior horrorului de duzină. Oricum, cele 9 stele la epolet le merită cu prisosinţă nu doar pentru dimensiunea lui metafizică, ci pentru tot curcubeul de straturi şi felurite fioruri care conlucrează spre a ne ţintui în scaune, şi într-o indigestă amestecătură de sentimente: până la urmă, care e emoţia validă în prezenţa unui film despre josnicia Omului deschizător de drumuri… spre un nou Damasc, pervertit, spre „miracolul” Cunoaşterii de provenienţă non-divină?

Povestea celor două ape în care mă scald (canon)

i. Furtuna din pahar: “Nu pot contura cu mintea redirecţionările de plăci din pătura tectonică peticită care a ajuns să fie viaţa asta. Doar înregistrez. Petic după petic, se desprinde câte unul mai însemnat, pe care credeam că nu-l voi lepăda ever, şi se încleştează câte un altul pe şest, mai ascuţit decât credeam că îl voi lăsa vreodată. Joi, deci, am aflat despre mine că generatorul secundar al grijilor se pune în funcţiune sub stresul meu, dar la poalele unor uzine străine… sau, de fapt, doar aparte de îngrădirea mea autoflagelantă, nu raportări reci, străine – doar peste gard. Nu mai vreau să mă arăt cu degetul, acolo în aglomerările mele de sinapse, pentru prea multa energie pierdută pe apa sâmbetei, pe apa gândurilor mele. Instinctul meu, la fel ca adrenalina care se pompează automat în membre ca să contracareze paralizia vreunei frici – deci inconştient, instinctul meu din stomac ticăie după o busolă nouă, şi recent explodează recurent de grija altuia. Trist, one-sided şi deconcertant. Dar e un focus atât de toxic pentru restul vietăţilor din câmpul meu vizual încât devine panaceu şi addictive. Totalitatea voastră ar putea la fel de bine să fie cu minus, eu simulez doar interesul în indicatori de gen. “Eşti bine?”. Doar unei singure persoane i-aş adresa întrebarea cu zaţul ăla de păsare sufocantă în substrat. Vreau să îmi arunc peste umăr breteaua unui sac de găuri negre în care se pică, litră cu litră, Altcineva, for a change, un Not-Me nou . Şi, tot neaşteptat, macazul s-a schimbat – mă uit în jur şi peisajul e diferit, şi sarcina din spate mi-e mai uşoară, pentru că e nouă, pe acelaşi umăr chinuit anterior de convergenţa dintre două ego-isme de rase diferite dar acum însetat masochistic după sarcina proaspătă încă…”

ii. Tsunami apoplectic: “Aşa viermuiesc eu în momentele de optimism negru, close but no cigar, ca un tăciune fumegând de melancolii răsuflate, self-inflicted. Şi dup-aia mă zburlesc din propria-mi contemplare de perspectivă meschină, tunelară, şi îmi dau o palmă conectată direct la coastele mele de atee, şi coloana de femeie, şi înşir. Bob după bob, sfârtecat din inima ambiţiei bătute de sorţi schimbători de izbândă: master, poate, demisie sigur, spre mai bine, poate, blugi 27, sigur, dead end tragic la mâna piticilor crescuţi la sân, probabil; *scutur din cap, negativismul din coroana de spini, şi din nou* peste medie, poate, ipohondră, sigur, introspectivă, sigur, rezultate palpabile, sigur, rezultate interiorizate realist, deloc, rezultate deformate prin pâlnia low-self-esteem-ului, sigur; *scutur din cap, şi din nou* etc.. Aşa decurge o plonjare analitică oarecare, cu nimic mai răsărită decât cea dinainte sau următoare, mereu întoarsă din drum, spre acelaşi “din nou”, capătul zero poate doar milimetric avântat mai la dreapta pe o scară evolutivă, o axă OX unde minus-infinitul se cască cu o forţă gravitaţionlă irezistibilă. Marcajul 1 e licorna diafană, fugitivă printre degetele care prea s-au învăţat cu croşetări găunoase. Sunt atâtea, capcane construite în planuri, vârtejuri în mări calme, încât furtunile din pahar îmi sunt mereu mai prietene. Aşa că mă încolăcesc în inconfortul finit de pahar, ştiind că mă supun de bunăvoie spargerii eventuale în cioburi, sperând doar că next time voi fi din nou în stare să mă adun în piftia cât de cât funcţională în autocolantul fals şi peticit şi asumat, de faţă zâmbăreaţă.”

Knowing Placebo

Pre-Placebo 2009 & 2006

Şi uite cum am ajuns, după un an de cuie pe gât, înapoi cu gândul la 2006, la confortul înregimentării de liceu, la gaggle-ul de freundine care aveam, atunci în ziua aia călduroasă de august, prima near-death-by-euphoria experience. Azi îi văd din nou pe Placebo. V-am uploadat albumul lor, “Battle for the Sun,” aici.

Şi al doilea item pe docket-ă, review la noul film al lui Nic Cage – “Knowing:”

KNOWING (2009) – 6 stele

În Knowing, Nic Cage – de fapt, nu aşa decurge conversaţia asta. Pe scurt, pentru că orice “watercooler conversation” – la noi, probabil, discuţie lângă automatul de cafea – nu va rămâne mult pe actori (aici, cantităţi neglijabile), va vira de la Knowing la păreri individuale despre determinism, coincidenţe şi, da, sfârşitul lumii. Căci filmul nu numai că nu-i nimic nou sub soare, este un amalgam de unghiuri învechite din istoria recentă a cinema-ului de Studio american: produs de Summit Entertainment, stă la intersecţia aglomerată dintre The Number 23, Sunshine şi The Day the Earth Stood Still. Dar, la bilanţul final, filmul se înscrie atât de milimetric în rândul seriei de SF-uri apocaliptice la care se dedă Hollywood-ul de ceva vreme, încât, ca realizare cinematografică, nu merită, în sine, multă bătaie de cap.

Cage şi-a scos de la naftalină faţa de erou chinuit de trecutul lui şi viitorul celor dragi, reciclată la greu pentru rezultate mediocre la box office (gen Next). Nu e vorba că nu joacă bine, doar că rolul, o re-editare a unei tipologii deja stăpânite, nu îl scoate din zona de confort deloc – eu una aştept cu sufletul la gură remake-ul lui Bad Lieutenant din exact motivul ăsta. Dar înapoi la oile noastre: Rose Byrne atinge un ţignal de mare efect care o face credibilă în rol de mamă şi-atât, iar săracul Chandler Canterbury, fiul lui Cage în film, nu are niciun fel de sare care să justifice timpul petrecut pe ecran, niciun fel de os actoricesc de bun augur pentru o plimbare mai lungă pe bulevardul stelelor.

Dar există un uriaş „văzut” în dreptul lui Knowing: stă foarte bine la capitolul şanse folosite din plin. Dintre toate semnele de întrebare şi conflictele ideatice pe care Proyas, regizorul, le putea avea în vedere de când a păşit pe platouri, nu cred c-a ratat unul. Pe parcursul vizionării ajungi să-ţi pui probleme de tot felul, fie detaşat şi filosofic (Raiul şi formele de viaţă extraterestră se exclud reciproc… nu?!) fie la nivel personal (bine, bine, crezi în ESP, fantome, „Dumnezeu nu există” şi „după mine potopul”, dar dacă fantomele-s legate de glie şi moare Pământul cu totul… îţi piere şi spiritul, de-a binelea?!). Avantajul unui film cu atâta potenţial de dezbatere este că, spre deosebire de altele ca The Day the Earth Stood Still sau The Happening, nu îţi seamănă-n minte etici ecologiste sau, şi mai rău, îndemne lăuntrice de-a planta copaci şi-a renunţa la deodorant.

Nu, în Knowing scutul nostru de ozon nu cade în scop educativ, răpus de aerosoli; nu – toată catastrofa planetară se petrece independent de voinţa umană. Dacă vrem neapărat să scoatem pe cineva vinovat, să personificăm Soarele: deci, El scoate asul din mânecă, o flacără mai cu moţ din coroana Lui, care, într-un moment de neastâmpăr, rade ozonul şi planeta albastră şi rasa umană şi tot restul. Un moment doar, la sfârşitul filmului. Efectele speciale ies la rampă maiestuos, cât să înece-n foc şi pară nu doi zgârie-nori amărâţi, ci toate clădirile ridicate de Om, şi toţi meşterii Manole, cu Anele lor cu tot! Rămâi, zgâindu-te, făcut mic cât un purice în plină contemplare a orbecăielii umane generale într-un Univers incomparabil mai puternic, frustrant de aleator. Şi nu în ultimul rând a piromaniei delicioase în care s-au bălăcit regizorul Proyas şi DoP-ul lui. Pentru că, trebuie spus, mai sunt scene flambate şi înainte de finalul exploziv (un avion se prăbuşeşte şi mulţi figuranţi ard… în flăcări!).

Da, mai trebuie spus, poate, că scenariul lui Knowing adună câteva bile albe în ciuda deznodământului răsuflat – ceea ce, raportat la câţi oameni au lucrat la el (IMDb listează 3), nu înseamnă mult. Premisa, un om de ştiinţă care află că norul negru abătut cu un an înainte deasupra familiei lui a fost prezis cu încă 49 înainte, e ofertantă. Momentele care telegrafiază restul filmului (surprindem personajul principal în mijlocul predării unui curs despre determinism versus “shit just happens”), sau excesul de soundtrack care telegragfiază emoţia în caz că lacrimile ş.a. nu te-au convins – sunt simptomatice blockbuster-ului şi, deci, pasabile. În plus, dacă te legi la ochiul critic cât să nu ai déjà-vu-uri agasante cu Keanu “Klaatu” Reeves la fiecare apariţie a blonzilor “whisperers”, lipsa lor de expresivitate poate chiar să-ţi trezească fiori pe şina spinării. Mai ales, însă, dincolo de pigulit prin carul cu fân, de admirat este viteza şi concentrarea mârţoagei care-l remorchează. Regizorul, carevasăzică, are un simţ acut al timpului, alege, în loc să facă muncă de convingere în lipsa materiei prime corespunzătoare, să alimenteze adrenalina – atâta cât un film cu tentă religioasă şi fixaţie numerologică e în stare să ne producă.

Knowing nu stă locului pentru că nu are mare lucru de zis în afara acţiunii, lăudabil de vrăfuită fără a fi complexă, şi reuşeşte ca atare să ridice un pic aşteptările de la următorul SF scos din acelaşi şablon pesimist care-i pe val acum. Unde s-au dus vremurile bune când Bruce Willis şi Ben Affleck o puneau de-un suicid ca Planeta să mai prindă un răsărit, două? Acestea fiind zise, Knowing merită apreciat cu 6 stele la epolet, măcar pentru jongleria de-a-mi fi lansat cea mai grea întrebare de pe urmă: cum ai petrece ultima secundă din viaţa tuturor? (Pe o macara de filmare cu perspectivă spre anihilarea totală – evident!)

Bătălie pentru Soare, sanity şi spitale colorate

Ascult un preview exclusiv al noului album Placebo. Am bilet, pentru 21 iunie, să mă duc să-i văd. “No one can take it away from me,/ No one can tear it apart…” – Bright Lights. Aveam o imagine, post-it-ată cu Super-fuck-all-Glue pe creierul ars de muncă tembelizantă, cu un zâmbet răsfirat larg în spatele celor trei bilete magice – Placebo, The Killers, Franz Ferdinand – şi chiar m-am încovrigat, cu telefoanele lui şi planurile mele cu tot puse pe raftul procrastinării, în emoţia de moment, gratification-ul promis de re-editarea primului meu concert. Dar evident, acum parcă s-a topit în memoria glacială a unei poze, s-a rupt filmul la montajul mai câş de azi, de după ieri. “We can build a new tomorrow today…” – Speak In Tongues. Stăteam ieri pe un pat de spital, deci.

Deci, eram singură. Aşteptam o operaţie “without a map or road sign” – Kings of Medicine, scufundându-mă în mişcări studiate, un balans de picioare şi o ocheadă scârbită care să-mi scape conştientul de bătrâna de lângă mine. Mă fofilez din faţa inevitabilelor coridoare verde-aseptic din acelaşi motiv pentru care evit bisericile: bătrânii mi se înfig în artere, un dumicat regurgitat de mirosuri şi prezenţe-scoică, înfricoşător şi îngreţoşant ca un jet de cerneală de sepie. “Slow-motion suicide…” – Julien. Oricum, eram singură într-un spital unde venisem pentru a-mi sufoca scurt, cu bisturiul, un semnal de alarmă dat de corpul meu sleit de mâna mea. Pun un dop într-o fisură vizibilă şi creierul îmi debordează prin emisfera stângă alt gen de puroi – da, Ana era cu mine, undeva după perdeaua camerei pre-anestezie, undeva pe holul cu lifturi spre ieşire, parcare şi scăpare. Dar eu tot singură eram, şi pe masa de operaţie, ştiam de dăţile trecute, tot singură voi fi. Sigur, le pasă tuturor, dar pronumele posesiv de persoana întâi e poziţionat central doar printre catrafusele mele mentale: durerea mea îmi e doar mie absolut reală.

Halat dezlânat pentru dizolvat orice urmă de narcisism, botoşei cu elastic (prin care-mi răsună tocurile ca un horcăit de hienă autoironică “You don’t know how you’re coming across,/ So you come undone…” – Come Undone), masă de operaţie, lampă. Lampa, slavă, a fost orbitoare. Pe tot parcursul, a permanentizat starea de confuzie, în ciuda vorbăriei olimpiene din eterul aglomerat deasupra mea, pe fundalul ei venea şi trecea valul recrudescent de foc şi pară. Era un punct de focus. Mâna dreaptă – legată de pat bondage-style, cea stângă liberă să-şi îngroape ghearele în sternul învelit în puţină piele. Undeva de-a lungul vieţii am învăţat că o durere păleşte când e surclasată de alta, şi că oasele dure sub piele subţire calcifiază durerea într-o surdină durabilă, mai durabilă decât încleştarea-n jurul cărnii care-i greu de întreţinut volitiv.

Şi, cum la 10 ani strigam în cap numele unei oarecare – atunci role-model-escă – eroine de anime ca să nu plâng când mi se străpungeau lobii urechilor, la fel acum m-am pomenit strigând un altul. Măcar Neghiniţă al meu a depăşit stadiul desenelor animate, acum când se crizează fuge în unghere mai terre-à-terre-iste, deşi atât de previzibile că nu merită menţionate aici. “Time will help you through, but it doesn’t have the time/ To give you all the answers to the never-ending why” – The Never-Ending Why. Mi s-a dezlegat mâna din strânsoare, am palpat-o şi-am sucit-o în deplină cunoştinţă de cauză, conform convenţiei care spune că oamenilor nu le place să fie legaţi, şi am sărit din patul scândură ca de pe arcuri. Baby meu nu m-a recunoscut la ieşire (iarăşi pala de singurătate, iarăşi, preţ de o secundă, măruntaiele mele vraişte), a trebuit să o îmbrăţişez ca să o scutur din vălul defensiv, izolant contra turmei galopante de bolnavi o apă şi-un pământ, ca mine. Am râs, tremurat şi, pe măsură ce lăsam în spate spitalul, mai armonizate în vechea noastră cadenţă, am mers în parc să speriem copiii cu faţa înfăşată, am tresărit interior un pic la nivelul de blazare al picilor şi apoi am purces, fiecare la casa ei. M-am chircit semilunar în pat şi m-a răzbit un somn de pici blazat – acolo unde viaţa nu are dreptul să se năpustească aşa violent peste mine.

Pentru preview-ul albumului “Battle For the Sun”, CLICK AICI.

Curing Bliss By Copper

Uneori, simţim în imagini, şi zilele astea am avut întipărită, undeva la intersecţia dintre nervul ocular şi traheea aia pe care o astupă inima, o întindere de blană udă, mustind lucioasă de un lichid greoi. Totul transparent, dar dens ca smoala. Bat piciorul pe loc, pe podeaua de metrou, pe străzi, pe acordurile noului earworm, şi între timp, cât eu mă-ntorc pe jumătate spre oameni dinapoi, Lou Taylor Pucci a redefinit, cu dinţi mai încleştaţi, scâncetul strigat din rărunchii adolescentului dezafectat. În The Horsemen, se dedică un imn furios, încrâncenat, teenage angst-ului până acum păstrat în cutiuţele uniforme de duzină din machetele filmice ale suburbiei americane. Chumbscrubber, Thumbsucker şi atâtea altele ale atâtor alţi actori adolescenţi se „rezumau” la cartografierea prăpastiei dintre generaţii, stând cu călcâiele înfipte pe malul copilului leat cu Ritalin-ul, şi cu spatele la părinţii tripaţi pe Xanax. În The Horsemen, se adună o armată cu milioane de copii-soldaţi, înarmaţi cu infinite nuanţe de cicatrici pe măruntaie, şi socio-psihopatia aferentă – terciul face un viraj de 180˚ ca să facă zob la rându-i, să pârjolească pământul bătătorit curăţel peste puroi colcăitor de nepăsare. Doar-doar or să se prăvălească şuvoaiele puturoase şi stench-ul îi va trezi pe tutorii chirciţi în propriul midlife crisis… Problema MEA este că nu mai îmi pasă, nici de unii nici de alţii, pentru că mi-am încurcat membrele în vălul căutării perpetue pe care voi o numiţi „viaţă”. [Thundering outside... will I be in the mood for Handsome Furs tonight?...] Acum o lună m-a podidit o întunecime plouată, scuturată din rădăcini, revelatoare, care a tăiat prin vălul de zăpuşeală statută, veche de 11 luni, cu o claritate de spadasin: ca un amnezic într-o perioadă de sclipire a lanternei stricate, mi-am amintit de viaţa anterioară, bipolară în extreme atot-cotropitoare, străfulgerări intense de BLISS şi BREAK-DOWN, cauzate de injecţii de pur ser cinematic. Acum continuu din inerţie, cu seringa orbecăind, iar serul reacţionează chimic cu experienţele din pereţii plachetelor mele sangvine. Efectul e molcom. Panic attack-ul ăsta m-a supt într-o gaură neagră până am ajuns cu inima în gât, acolo, la milimetru, unde mi se înţepenise, îndopată cu endorfine, în ultimul moment de fericire pură. Aşa că, odată ce distanţa cronologică s-a compactat, eu, rămasă cu picioarele în detaşare aeriană de ambele momente, am putut să compar, să fac diferenţa, în unităţile mele de măsură, între acum şi atunci. T1 minus T0 egal 0,(1). O mâzgă amorfă de „viaţă” în care vă bălăciţi cu toţii şi-n care eu m-am cufundat ca-n Iordan. N-am descoperit nici o Americă de la nivelul apei, nici un abis coralifer când m-am scufundat. La început de bunăvoie şi nesilită de nimeni (nu, Ana, nici de tine), ţinută în continuare underwater de forţa obişnuinţei şi dulce-amarul defetismului îmbrăcat în straiele împăratului Nou. Deşi nu mai e nimic nou. Acum, cu ancora renunţării de gât, înţeleg că decada douăzecilor se anunţă a fi bucăţică ruptă din precursoarea ei ilustră prin faimoasele-i angoase, mai puţin lustrul bliss-ului pur dat de izolaţionism. Între cei patru pereţi goliţi de mobilier pragmatic, adolescenţa răsuna tare, şi-n ecou. Urmaşa ei, ca o coţofană gregară pe filiera clişeelor de când lumea (frica de moarte, dorinţa de mai mult), se anunţă risipitoare cu nisipul aurifer rămas în mine, şi lungă… peltea, maturizare, uitare: plină de oameni care nu-s în stare să-mi alchimizeze la loc existenţa.

Lou Taylor Pucci in Green Day’s “Jesus of Suburbia”:

With Great Haircuts Comes Great Responsibility

 

No, this is not gonna be about the fastidious use of hair products which, counterintuitively, only grows more so when your locks get pruned at the parlor. This is about me, so both of us can count on one sure thing before I get right to it: it’s gonna be low on narcissism and high on that special brand of endorphins which come with self-deprecation – I’ve got the latter, in spades, and a fresh half-baked theory about how it connects to, of all things, the length of my hair.

You see, after a year and a half of boycotting that unwritten rule, obeyed by all women, to pay a monthly visit (and fee) to the scissors & comb crowd, a month or so ago I did end up taking that plunge, toeing that line. On a whim, following a bad run of things, or just ‘cause I felt like a change – what matters isn’t why I got my hair cut, but what revelations that nip-’n-tuck brought. My observations were as follows:

1. when you wear your hair long, you can pass for a high school teen, which, especially if you sport the scowl and the personal-space hunchback to go with the lanky locks, can make you invisible. Ok, maybe not as far as everyone else on the subway with you is concerned, but sometimes it’s enough to make pretend, for your own peace of mind, that when hair obstructs your field of vision, it doubles as invisibility cloak. And for some reason, putting my headphones on, on my way to work, would have the instantaneous effect of pushing back the world into my own private music video, into un-reality; that’s on the blink now that my scowl has to fend for itself.
2. that’s another thing right there: who knew a swanky hair cut could straighten your spine up, propping it like Prîslea’s sharp-spear-sticks-whatever, lest u should fall back on that nasty little habit of giving the world the mental finger… Don’t get me wrong, it’s not like I suddenly give a rat’s ass about how my fellow subway-riders see me or look/glare at me, on a conscious level at least that’s not likely to happen since my blank stare usually latches on to some non-human bit of subway fixtures – subconsciously, another kettle of fish altogether: in that, I might give, if not a fully-grown rat’s ass, a tiny little mouse’s ass for sure. Thanks to the hair cut, I’m out in the open and visibility breeds vulnerability.
3. I know that staying in the green zone of conscious reaction is only scratching the surface of the alterations in my psycho make-up after HC-Day: digging further, I ended up with another mental tapeworm, whose larvae haven’t yet hatched per se, but here’s what I have so far. If you look in the mirror – and you do, fess up – you’ll eventually go from self-scrutiny to not really seeing yourself, your physical self, at all (or that might just happen when low self-esteem meshes with depression?), which in some twisted knock-on way builds a sturdier picture of yourself, imprinted on every neuron, every cell of your being. This image, sensitive not visual, has nothing to do with standardized beauty, it’s an incipient image, felt rather than represented. Here’s a for instance: I’d walk down the street, a gust of wind would blow my hair out of place, all over the place, mixing it up with my lashes and the chords of my headphones – and off the bat I’d get a flashback of waking up in the morning all unkempt, a warm memory of disentangling my hair from my face to look the new day in the white of its eyes, ultimately summed up to well-being and coziness with the Self. Why would you go and mess with that sort of easiness, that flow and interconnectedness between interior and exterior? I said I wouldn’t go into the whys, and I won’t. But when I DID cut that circuit, by cutting some of my hair, some of what made me the whole I was comfortable with – the wear and tear of high-school-me and airy-fairy-me got replaced with an unfamiliar freshness which does, indeed, have the charm of malleable novelty going for it. In retrospect, however, this slight toehold of a sway it grabbed my imagination with can’t, as yet, replace the serenity of those bygone days. Accustoming oneself to change is handier than adapting to the newer state of affairs, which would imply my not looking in the first shop window after some spring draft ruffles my hair.

…TMI for 2A.M., when all I actually wanted to convey is how I miss my shambolic shock o’ hair :X

I’m glad the world still is

Noaptea ma sperie, cu potentzialul ei somn nemuritor, shi ma roade in buricele degetelor cand o infrunt; dar mai mult, mai auto-distructiv decat toata spaima de ateu nefocalizat la un loc, ii ador masochistic fiecare paleta de nebanuit nenascut. Ma ashteapta sa il scormonesc cu CPR deconstructivist shi sa ishi faca viatza de musca, pana expira palida-n caderea de dimineata. Dar noaptea, cand e-abia ouata – noaptea toate patratzelele de ochi de musca-i sunt deschise larg si ma pun pe pictat in ele, mereu altceva… sau poate acelashi ceva in care citesc diferentziat la fel cum altzii denumesc stele. A rose by any other name etc…

Ieri am visat – pasare rara – si cand a tras seva-n membre sufocatul meu subconstient, s-a tarat atrofiat ca o rashina printre mlashtinile prezentului apropriat; din incleiat, l-a diluat, l-a uscat, l-a rupt in cioburi si m-a taiat pe pleoape cu cele mai ascutzite. Pretz de cateva minute bune, de groaza esentziala, pura ca din must de chin colectivizat, mi-au persistat taieturile in fata ochilor, si am crezut ca a murit. Ca au murit cu totzii, ca nu mai sunt, ca nici n-au fost, ca i-am visat si le-am iubit himerele degeaba. Shi mi-am dat seama ca scenariul meu de groaza e egal cu mishunatul lor subiectivizant. Vreau atat de multa viatza si atat de putzin sa traiesc in ea incat puntea aia de rashina, beata de acte ratate inmuiate in vointza, o sa ajunga curand sa se impietreasca incolacita-n jurul suflului meu impotent, control freak neajutorat in fatza aritmiei generice, ordinare… inaltzatoare – da – dar masiv de aplatizanta.I remeber, era o vreme cand locul meu era clar, acolo in comfortul lumilor prea vechi, prea noi sau prea departe ca sa ma scufund in plushul lor altfel decat voluntar shi deplin shi-n deplina cunoshtintza de cauza; acum, multzimi intersectante de cantitatzi Reale shi Ireale ma cam sfashie indecise pe o roata du-te-vino de tortzionar al nervilor roshi la ambele capete. Shi oricat trag de ciucurele de bufon ca sa ma transporte din nou en famille, tot prin picajul zilnicului alert imi definesc default-ul – cand, supuse ireverentzei gravitatziei, iau foc una cate una, cracile rupte-n hau se fac elici de joc morbid shi iata-ma, din nou, plonjand intr-unul din varteje.

The Burning Plain – 8 stele

[SPOILER ALERT!]
Cand e vorba de laitmotiv ca metofora, Guillermo Arriaga (co-scenarist la “21 Grams,” “Amores Perros”, si “Babel”) nu se-ncurca: “The Burning Plain” putea la fel de bine sa se cheme “Cicatricea”, doar ca, intr-adevar, toate semnele pe care le scoate la iveala, mai mult sau mai putin voalat, sunt plasturi de dragul supravietuirii, bandaje-nvechite peste rani mocnite, care ard aidoma campiei din titlu.
Cicatricea declansatoare – Scenaristul isi structureaza subiectul in dublu helix: doua cronologii atrase in campul magnetic al aceleiasi tragedii se impletesc usor deconcertant la inceput, ca sa ni se aseze ulterior intr-o ordine limpede, de la sine, fara indicatii cronologice suprapuse-n post-productie. Gina, o mama si sotie casnica (Kim Basinger) isi petrece zilele alaturi de amantul ei intr-o rulota, undeva in desert – ideea de oaza a reinvierii ni se imprima din start pe retina, cand o vedem tremurand de fericire cu neindemanarea omului dezobisnuit sa aiba parte de ea. Femeia care, in realitatea din afara rulotei, sufera de-sexualizarea aferenta victoriei amare asupra cancerului de san, e rapusa in plin zbor catarhic din cauza unui exacerbat simt al indreptatirii pe care copiii o proclama asupra parintilor. Inversunata ca toti adolescentii sa isi arate dezamagirea, mai curand decat sa si-o declare pe fata, fiica Ginei, Mariana, da foc rulotei si, ca orice impuls uman agravat de ironia cosmica, isi ucide mama, din greseala…
Cicatricea voit provocata si sustinuta – In interpretarea desavarsita a lui Jennifer Lawrence (pe merit premiata la Venetia cu distinctia Marcello Mastroianni, pentru o tanara actrita de urmarit in viitor), Mariana se sincronizeaza, printr-o indaratnicie citita pe fruntea-ncordata, cu varianta ei de peste ani, jucata, sub aliasul Sylvia, de Charlize Theron: prima seteaza premisa tragica, experienta omorului care o modeleaza intr-o persoana distanta, ingropata sub propriile greutati; iar a doua urmeaza firul peste ani, impietrita in deprinderea non-comunicarii, glaciala, atragatoare prin aura de mister, si atat de inchisa emotional incat nepasarea aluneca in masochism. Sylvia nu se poate ierta si isi hraneste nevoia de pedeapsa prin acte auto-distructive (sex de-o noapte) la care se deda absent, dupa cum tot printr-un val indiferent, ca un izolant, Mariana de-atunci tinuse odata o bricheta aprinsa pe propria-i piele…
Cicatricile pereche – Dupa trauma curmarii a doua vieti, Mariana se abandonase unei idile cu fiul amantului Ginei, o reparatie improvizata din concursul de-mprejurari care a facut ca baiatul sa-si deplanga pierderea cu sinceritatea si foamea unei inimi in deriva, lasate descoperite. Mariana, initial si ea in deriva – lesinul cunostintei, ca mecanism de autoconservare – ii oferea acoperire temporara, cu scadenta clara: pana cand ceva (a fost sa fie nasterea copilului lor) avea sa o trezeasca din amorteala negarii propriei vine si sa o catapulteze intr-o viata de auto-flagelare prin singuratate. Arsurile cu bricheta pe care si le fac cei doi tineri in desert, fiecare siesi, servesc scopuri multiple si chiar contradictorii: pe de o parte simt, catarhic, ca un bocet personalizat, a suta parte din “arma crimei”, isi stanteaza pe veci doliul in carne, si, pe de alta, ca o replica la ritualul infratirii prin taierea-n palma si amestecarea sangelui, isi declara increderea intr-o legatura tip suflete-pereche, care nu se va rupe dupa cum cicatricile nu vor disparea cu timpul. Insa, in plus, reala dimensiune disfunctionala a actului este zvarcoleala interioara la care se supune Mariana, cea cu initiativa, cea care astfel isi expune culpa in vazul lumii, si o va ispasi toata viata. Momentul de rascruce va surveni cand Mariana (sau mai curand reinventarea ei, Sylvia) va intrezari si alte valente ale cicatricei…
Cicatricea ca punte de legatura – Pe Sylvia, o Mariana pipernicita emotional, fiica ei Maria o salveaza transportand-o in prezentul pe care micuta, acum cu atat mai mult, il traieste la maximum: cand un accident ii trimite viata in picaj, fata de 14 ani trece granita din Mexic in State si schimba datele problemei care pana acum permanentizasera o stare de suspensie pentru Sylvia – o intoarce cu susu-n jos, pana cand vechea cicatrice de la incheietura mamei capata acelasi ton romantizat ca o veche fotografie galbejita. “Tata are o arsura in acelasi loc; zice ca a facut-o ca sa nu te uite niciodata”, ii spune Maria lui Sylvia. “Si eu la fel”, raspunde ea. Apoi: “Si eu am o cicatrice [...] Am cazut cand aveam trei ani” – dar mama care si-a parasit copilul la cateva zile dupa ce i-a dat nastere nu are de unde sa stie asta, iar acest schimb de replici vine sa sublinieze cat are ea de recuperat, de dres. Cicatricea se scutura de semnificatiile intunecate din trecut, pastrand doar nuanta unui suvenir si potenta unei reconectari intre tata, fiica si mama instrainata, toti trei purtand “tatuajele” vietii si pe dinafara si, mai ales, pe dinauntru, toti trei avand macar asta ca punct comun de pornire.
Primul cadru din “TBP” ne arata rulota in flacari, si, chiar daca pe parcurs vedem si locul cicatrizat din mijlocul campiei, dintr-o panorama a ramasitelor innegrite nu rezulta vindecarea, dupa cum si o arsura vindecata poarta in tesut amintiri care inca ard. Pentru toata alegoria asta pe care o ghicim intre randurile scenariului sau, datorita nu in mica masura si abilitatilor lui regizorale in transpunerea pe ecrane(-le de festivaluri, evident), filmul lui Arriaga merita 8 stele la epolet.

Facebook Note: “Playing Chess Again – a pithy autobiographical fairytale”

A long, long time ago, in the country of HSchooldom, there lived a princess called Mini*Me who had no idea she was living on borrowed time. She’d carved a pumpkin of a charmed life, where she’d surrounded herself with fairy BFFs as clueless as she was. The clock would occasionally strike twelve, when expectations reached critical levels and she had to meet them in jousts, but that arena, she knew too well, was like taffy – it melted in the summer sun.
When her evil step-fate upped and moved her to the country of Collegedom, our tale takes a turn for the sinister, the horrific, the state-that-shall-not-be-named – however, for the sake of decryption, let’s dub this state Real-Life.
Our hero-lass grew colder in what seemed like a never-ending tug-of-war with the enemies within. She would engage in regular battles with the darkest knights of the nearby country of Depressiondom: Sir Exam, Sir Escapism (aka Sir Procrastination) and Sir Passive-Aggression. But the nastiest of all was their king, the hypochondriac control freak who went by the name Insanity Looms and challenged princess Mini*Me to chess games she would only narrowly win.
Her BFFs grew tired of knocking on the door of her ivory tower, not knowing if the pet dragon she’d been suckling with bitter tears would rear its head in her place – so one day…Read more

Things Rolling Off My Chest

 

Un bătrîn se plînge de exfolierea dureroasă a mîinilor şi picioarelor sale, se întoarce zilnic de la piaţă cu plase grele şi vîrsta pulsîndu-i în extremităţi, fiecare an i se înscrie cu dalta în palme – crăpături re- şi răs-deschise de mînerele tăioase, zi de zi. Nepotul îi dă un cărucior într-una din zilele astea, singura zi din an cînd tînărul îl înregistrează pe bătrîn pe un plan egal, ca element inextirpabil – cel puţin în clipa de faţă T1 – al mulţimii de fiinţe umane cu zile de naştere. Bătrînul se uită, cu ochii lui dintotdeauna, la cadou, ale cărui modele-surori aceeaşi pereche de ochi le observă rulînd mereu pe stradă, şi, undeva sub cataractă, ochii lui plîng. Unghiul lor a fost mereu acelaşi, mîndria bărbatului la fel, iar filtrele astea două, ne-ridate, stau sentinele ferme între bătrînul fără cărucior şi bătrînii cu. Aşa că bunicul, în T2, dintr-o copilărie pe care nepotul n-o-nţelege, ia drumul pieţei cu mîinile-ndesate peste sacoşele din buzunare – conştient că bate palma cu durerea, dar neştirbit pe dinăuntru.

Azi, un an mai tarziu, e din nou ziua bunicului meu, şi o tratez ca pe-o madeleină proustiană, cu menţiunea că îmi trezeşte nu amintiri, ci, egoist, deşirări de gînduri.

Despre proptele:

Le văd, din spatele perdeluţei mele, potenţialul pozitiv. Sunt proptelele mele înspre ieşirea dintr-o groapă introvertă fără fund, dar în acelaşi timp mă obosesc la fiecare pas, la fiecare gură de aer nou. Trudesc să îmi mulez spiritul pe ele şi să-mi gonesc reticenţa prevăzătoare, cînd instinctele-mi strigă să bag capul la cutie. În schimb, cred în imuabilitatea efectului de domino, iar treptele se înmulţesc sub ochii mei, flămînzi să creadă şi că acumularea-n cantitate întremează calitatea. Şi mă conving singură că va exista un punct, către vîrf, unde epifania unui progres se va materializa în perspectiva de ansamblu a unei reţele. O reţea de cărămizi, pe care le-am modelat împreună, eu cu prietenii mei proptelele, şi care pe parcurs şi pe nesimţite s-au aliniat într-o construcţie solidă, dependable. Poate că nu va fi cea mai arătoasă îmbinare de schele, nici nu se va conforma vreunor reguli stas de relaţionare interumană, dar, oricăt de pervers de-anevoios va fi fost drumul nostru, orcît de masochist ne vom fi dedat la compromisuri de-a lungul lui, bird’s eye view-ul coagulant va exista. În viitor, cîndva.

Fără proptele, nu mă pot sustrage mie, iar fără siguranţa unui pay-off ulterior, revelator, nu mă pot debarasa de frica urcuşului. Aşa că recurg la credinţa orbeticului, în oamenii care, la un nivel insesizabil, infinitezimal, chiar indolent poate, îmi intră sub piele, ca un coup de foudre tulit din ograda raţionalizărilor. Bunicul din poveste nu vroia să accepte subsumarea sa la clasa bătrînimii, eu nu pot să nu mă identific cu fie şi o aşchie din proptelele mele – pe care, zărind-o cu colţul ochiului, sar s-o-mbrăţişez cu “te iubesc”-uri adresate întregului, dar menite doar ei. Şi la un moment dat, se întîmplă, inevitabil şi auto-alimentat ca un bulgăre de-a berbeleacul pe un deal: linia aşchie-persoană piere, cu atîta putere de convingere că-mi smulge pînă şi-amintirea ei. De o asemenea naivitate nu te vindecă un cărucior plin ochi cu filme – îmi comunica ieri frăţiorul meu luminat – ci o dezamăgire ca la carte: subită, cruntă, totală, ca aplatizarea unui palat de cărţi de joc. 

Stau acum în faţa ruinelor unui palat non-ludic, şi, anticipînd cicatrizarea rupturii, înghit mereu în sec peste pornirea guturală, primală, de a striga “Piua!”… 

-To the friends I can still count on

TWI-LIGHT…-headedness

TWILIGHT – finally seen it, the prepubescent frankenstein’s monster of hotness and multi-fanged giggles! Now, this is not for the cynical-minded: it’s a self-indulgent movie which doesn’t care about piling on layers of meaning, not nearly as much as about raking in dough from starry-eyed escapists/virgins. It’s not reinventing the undead-cum-mortal-love wheel. It’s not knee-deep in existential dialogue. It’s not even off-the-charts sensual.

And still, it melted the criticism right out of this critic – ‘cuz what it DOES manage to pull off is steam galore! It’s oozing everywhere, it literally takes your breath away and hangs on to it for seconds on end. You get the full, dizzyingly-obvious treatment, blow by blow: cue chilling music, slow motion camerawork, close-ups on broody eyes, furrowed brows and a lopsided grin – and, then, exhale, shaking with bouts of cackly laughter under your breath, the redness climbing in your cheeks like wine going to your head.

And it’s not just the credit of Edward and Bella’s chemistry, it’s also about the cuteness of high-school awkwardness, bubbling up nostalgia in your veins. The teen card is played by Hardwicke till sapped of all credibility, whereupon she shoots up adrenaline into the deck, keeping the viewers going on and on, running on empty like headless Pavlovian doggies. The special effects are shoestring compared to Hollywood’s CGI standards, but low-key is what the movie exudes throughout, so they fit in just right: you’d be hard-pressed to find fault with the vampires’ speedy gymnastics, when the view from atop soaring trees, that it eventually affords, floors your jawline.

Having said all this, Twilight is Pattinson and Stewart’s movie without a doubt: they’re king and queen of the playground, showing promising acting chops and riveting class, a head above their peers in the bizz. She steals the thunder, the limelight, the grey-light and any other light trained on anyone else – believable as a not-so-much-socially-cool-as-naturally-hot teen, she keeps her own counsel, only to speak her mind a minute later, and you can actually SEE the wheels turning in her head. It goes without saying that the women involved in shaping her (writer Meyer and director Hardwicke) endowed her with a unique sort of feminist spine and independent thought – which Kristen carries off nicely.

As far as he’s concerned, Edward makes the angst-ridden, dark vampire schtick his own, as much as possible under the strain of a tightly-woven screenplay and a laundry list of fans’ expectations. Robert hangs a smile in the corner of his lips with the carelessness of one who’s been around the (school-)block a few hundred times and fills the shoes of a heartthrob with ease. Yes, he’s got that pesky blood thirst hanging over him, the one which has vampire impersonators these days being all self-flagellating and weepy. BUT his teen take on vampirism is equal parts Louis and Lestat – however unrealistic as that may sound. In the end, what one decides to judge Twilight on is down to the beholder’s mood on the uptake: will you be dazzled by the sweeping romance or get bogged down in technicalities like true-to-life-ness? I (and Simo) chose the former and loved every minute of that choice

Vicky Cristina Barcelona (2008) – 8 stele

O ravisanta epopee erupe pe ecran cu pretentia de a prinde sub lentila savoarea unei veri europene. Si se ridica la asteptarile oricui a trait experienta imbatatoare de turist, mai veridic decat reusesc alte filme, ca “Stealing Beauty”, sa o povesteasca; mai colorat si terre-a-terre-ist decat o fac alte cateva – ametitorul “En la ciudad de Sylvia” imi vine acum in minte ca exemplu.
 Intr-o coaja de nuca, “VCB” ar putea si el fi redus la premisa atator altele – una construita de altfel pe o stare de fapt concreta: americanii, venind dintr-o realitate structurata, pe scari de valori si reguli de conduita, aterizeaza in Europa, mai mult sau mai putin pregatiti pentru decadenta ei infama. Regizorii recunosc potentialul alchimiei si imagineaza idile fulminante de-o vara intre Vechiul Continent si Noua Lume. Ele sunt parfumate intens de lipsa consecintelor inevitabil impletita cu ideea de carpe diem pe-o perioada determinata. Woody Allen constientizeaza ciocnirea puritanism/boemie si o integreaza in “VCB” in asa fel incat sa-i dea viabilitatea de care actorii se folosesc in interpretarea lor naturala, conversationala, captivanta. Singurul indiciu al “facaturii” e voice-over-ul naratorului, care serveste sa inrameze povestea, ca pe un tablou al unei clipe, o felie de viata cu cap si coada legate printr-un fir rosu aparte – distinct de-al vietii per total.
 Vicky (Rebecca Hall) si Cristina (Scarlett Johansson), doua turiste americane sosite in Barcelona pentru doua luni de culturalizare, se abat rapid de la planul initial pentru a explora alte optiuni alaturi de un pictor autohton, Juan Antonio (Javier Bardem) – care nu e spanul din poveste, cat mai degraba craiul. El le atrage nu prin tertipuri, ci prin simpla lui sinceritate, debordand de avansuri si complimente atat de pe fata incat pana si precauta masteranda Vicky se lasa dusa de valul acestui tip de abordare fara perdea. Urmeaza un montagne russe de experiente in care femeile se complac alternant, cu usurinta eliberarii, cu toate simturile luate prin invaluire: vizual, se pierd in arta catalana, auditiv, se cufunda in acorduri de chitara, iar Juan Antonio are grija sa completeze trairile diurne cu nopti senzuale, cum ii sta bine unui latino lover artist.
 Nu, nu sugerez aici destrabalare simultana: povestea lui Woody e la fel de intortocheata cum ne-a obisnuit, deci mult mai putine sunt elementele complementare, sincronizate, fata de momentele de contratimp si ironie cosmica – ca-n viata. Cuvantul cheie in “VCB” e boemie: provizoriu, ambele femei se indragostesc de mentalitatea neinfranata – nu desfranata – a artistului, si de stilul de viata inerent derivat din ea. Fiecare in felul caracteristic firii: Vicky, ca o bulimica intr-o cofetarie, isi abandoneaza rezervele, controlul, cazand apoi prada vinovatiei si vartejului de confuzie; Cristina, spirit independent, se arunca trup si suflet in sansa ei de a deveni o artista, o libertina, o denuntatoare a conventiilor sociale.
 Dar Woody nu-si lasa eroinele sa se balaceasca prea mult in afara zonei de comfort: pune punct nebuniei temporare cu ocazia intoarcerii lor acasa, atragandu-ne subtil atentia la caracterul efemer al vacantei din care cele doua femei debarca fara revelatii majore. Cireasa de pe tort, si delicioasa impunsatura Allen-iana nelipsita filmelor lui, e maniera abrupta in care isi redirectioneaza atomii spre fagasul lor normal: brusc, si succesiv, atat Cristina cat si Vicky realizeaza ca ce-i prea mult strica. Interventia tip deus ex machina a unei foste sotii dezaxate (focoasa Penelope Cruz intr-un rol exploziv) sterge furtunos demarcatia dintre boem si necontrolat si, totodata, comfortul iluziei de compatibilitate intre americance si zaluda Europa. “VCB” primeste 8 stele la epolet, fie si pentru ca se sustrage finut de la concluzii de gen, ascunzandu-se expert dupa degetul unei scuzabile aventuri verane.

The Wrestler (2008) – 9 stele

O drama faurita cu stil, cum numai imperecherea Darren Aronofski-Clint Mansell poate cloci. Iar daca soundtrack-ul lui Mansell iarasi nu se pupa cu mintile Academiei, cantecul de pe final, tiz al filmului, scris de Bruce Springsteen, are toate sansele sa castige Oscarul pentru nota lovita pe final – un zenit pliat pe film, o coda perfecta. Mickey Rourke, de asemenea, are motiv sa-si scoata smochingul de la naftalina in noaptea de mare fast mare a Hollywood-ului: rolul sau, al unui luptator profesionist care, acum imbatranit, isi taraste ultimile suflari prin ringuri si printre noile sperante ale sportului – suna familiar poate pentru fanii actorului, el insusi o fosta stea, data uitarii de timpuriu, si acum, in amurgul vietii, dand semne serioase de comeback.
 Dar Rourke e laudat deja de toate megafoanele industriei, asa ca mai bine va “vand” filmul cu totul. Nu e pentru cei slabi de inger, el nu ti se adreseaza daca lesini la vederea sangelui sau crezi in happy-end-uri pentru ca altfel viata nu merita traita. “The Wrestler” reflecta starea de fapt reala, pentru cei care au facut alegeri pe parcurs, imposibil de cantarit din mers, si se trezesc intr-un moment de vizibilitate maxima, dintr-ala crud ca dupa o betie lunga: realizarea ii loveste in moalele capului, si pe protagonist, luptatorul Randy “The Ram”, si pe striperita lui favorita, Pam. Si exact clipa aia e prinsa in clar pe pelicula, clipa cand ii traverseaza ca un curent electric ideea ca ACUM e ultima lor sansa s-o scoata la capat.
 El, vedeta wrestling-ului prin anii ’80, isi tine capul sus, si pletele blonde la suprafata, in weekend-uri, cand isi permite sa uite de statutul inferior, degradant, la care e redus zi de zi ca simpla rotita anonima in calcaiul capitalismului. In weekend-uri redevine “The Ram”, aclamatul luptator care si acum, 20 de ani dupa varful de glorie, intra in ring cu trupul cuirasat, intretinut prin frizerii, sali de forta si solare. Stilul realist imprimat filmarii lui Arronofski printr-un tracking documentarist e deosebit de impactant: uiti ca ai de-a face cu fictiune si te lasi supt in viata unui ex-fenomen ca prin gaura cheii. Mai mult, impresia cu care ramai dupa cateva incursiuni in backstage-ul vietii lui Randy este de o echilibristica reusita, snur, intre faima cvasi-ponosita si subordonare josnica. Asta pana montajul devine sacadat, si jump cut-urile se succed dandu-i un aer din ce in ce mai confuzat eroului nostru: cand Randy sufera un infart, piesele razlete ies puternic in relief din puzzle-ul vietii lui, si il vedem in toata dezordinea lui.
 Pam duce o existenta la fel de bipolara si auto-distructiva: in interpretarea multifatetatei Marisa Tomei, ea constientizeaza, cu chipul perfect dezgolit in vazul camerei, cum timpul i-a cioplit trasaturi noi si daunatoare meseriei. In acelasi timp, nu stie cum sa isi oblitereze complet viata de noapte, sa se dedice in intregime calitatii sale de mama si unei relatii normale cu Randy. Imprastiata si mereu in defensiva – (d)efectul profesiei – ea se va aduna in cele din urma, instinctual, spre o decizie si o noua traiectorie, dar declicul intarziat va intalni un zid: Randy.
 Randy – care, confruntat cu necesitatea pensionarii, mai intai si-a luat inima-n dinti pentru a se conforma: a renuntat la wrestling cum oamenii normali se vad nevoiti sa renunte la colesterol; a incercat sa umple prin relatii umane golul lasat de vesta lui de salvare dintr-o existenta mizera. Fiica sa (o mereu expresiva Evan Rachel Wood) i-a mai dat o sansa, pana cand Randy a dat rateu in noua postura de tata; Pam s-a gandit si razgandit pana cand s-a retras in zona de comfort. Cu toate usile inchizandu-i-se in nas, Randy isi va baga si el, in cele din urma, capul in nisip… Iata de ce ii dau lui “The Wrestler” un 9 la epolet: pentru ca nu se codeste sa abordeze in plin, fara sentinta sau moralizare, fricile umane, deficientele noastre, ca si abilitatea supraomeneasca de a le ingropa adanc de dragul iluziei unei victorii personale.

post la betzie

rareori sunt beata fara baby meu alaturi sa-mi tzina companie. sau sa-mi tzina parul, dupa caz. astazi m-a luat tristetzea pe val de smoala shi am diluat-o in bere pana mi s-a rupt firul. shi vin acasa ca sa aflu ca baby meu nu-mi raspunde la telefon de atatea ore pentru ca baby meu e trista shi ea. cu mai multe motive decat aeriana de mine, shi mai fondate. sa va explic. baby meu mi-a tzinut de cald in slovenia la rockotochec, cand ne-am trezit amandoua abandonate intr-un cort cu un solitar sac de dormit, pe frigul bobotezei. baby meu nu m-a desconsiderat niciodata, mi-a interogat centrul dependentzei din creier cu intrebari lipsite de prejudecatzi shi m-a intzeles. nici o legatura sangvina n-a manat-o sa faca asemenea sacrificii logice, ca sa intzeleaga o descreierata care nu vrea sa se vindece. dar shi-a pliat ea simtzul tolerant pe intolerabilul din mine shi gratzie ei simt ca cineva asculta dk imi las inima sa bata-n continuare. in ritmul ei, in pielea mea, in spatziul meu etansh. acolo e baby meu, are rezervare pe viatza, shi, oricat de putzin vitala ar fi recunoashterea asta, i-ash da orice, orice cat de cat functzional inca din mine, fara second thoughts. fratziorul meu shi baby meu, doar ei au pass-uri in grupul meu select de organ recipients. shi acum shtiu ca nu o pot ajuta in nici un fel – come on, ce skill am eu cat de cat utilizabil in materialumea asta? – shi de-aia scriu asta. pentru ca nu pot sa o sun, are celularul inkis, shi eu refuz sa fiu in afara retzelei de acoperire. baby meu, switch ur cell on…baby meu…!

The Pacific and Eddy

L-am ochit, cu jind, pe vremea cand eram altcineva, cand ma invarteam in alt cerc, alaturi de alte prietene, care se zgaiau si ele la aceleasi filme si planuiau aceleasi maratoane nocturne ca si mine. In liceu, de dimineata pana seara pamantul dadea runde doar ca sa ma duca in momentul x, cand aveam sa vad filmul y. Iar “The Pacifc and Eddy” a fost tinta uneia dintre cele mai frustrante vanatori de comori pentru ca, independent fiind, cu un buget-siret in spate, nu aveam siguranta ca o sa apuc sa-l vad vreodata. Acum, prin nu stiu ce minune, a aparut pe DVD – l-am pescuit, si restul intalnirii fermecate e mai jos, scris cu cel mai implinit zambet pe fata

Ryan Donowho este muzicianul calator Eddy; dar, desi actorul are aspiratiile, experienta de tobosar (efemera, in formatia Pagoda) si performantele prin metrouri la activ, background-ul lui Ryan ramane acolo, in fundal, si nu e tesut ajutator in rolul sau din film – tPaE are alta poveste, mai intensa, de spus. Cand Eddy se intoarce in orasul si la prietenii si la viata pe care le lasase in urma cu un an inainte, nu stim nimic despre motivele plecarii lui, a renuntarii lui cronice sau a vagabondajului perpetuu; nici dupa cortina de final nu ramanem cu o cronica definita sau o linie narativa trasata hotarat, doar cu presupuneri si un sentiment ciudat, eteric. Post-vizionare te podideste o amorteala a simturilor, rezultatul unui asediu continuu al unui soundtrack formidabil si al unei cinematografii splendide. Totul, intr-o coaja de nuca, in note joase, dar “lovind” consecvent: imaginile soarelui printre frunze, ale unui dans subacvatic, acordurile de pian peste care se unduiesc trei silfide etc.

Proaspat sosit, Eddy re-innoada prieteniile abandonate, cu Barron (Mark Gregg, mort curand dupa incheierea filmarilor), iubita lui Farah (Susan Highsmith) si pictorita Chelsea (Dominique Swain). Pe cei patru ii leaga amintirea unei tragedii pe care scenaristul-regizor Matthew Nourse doar o contureaza, tangential, fara sa atinga in plin punctul nevralgic. Dar tot dand cercuri in jurul cozii, pastratorii secretului ajung pe nesimtite sa isi concentreze atentia chiar acolo, la radacina tuturor problemelor actuale. Caci, ramasa in trecut, data uitarii doar prin vointa pura, clipa asta de referinta la care se raporteaza intregul film nu a fost nicicand ingropata total. Puroiul ei ii ataca pe cei patru, ingreunandu-le comunicarea si condamnandu-i la decizii pripite: Eddy, cel care s-a amagit cu fuga la propriu pana cand nevoia reconectarii, sau a unei incheieri de conturi, l-a prins din urma, este si cel mai descumpanit. Se complace intr-un gen de echilibristica, impleticindu-se confuz intre Chelsea si Farah, dar de fapt incapabil sa relationeze cu nici una dintre ele. Ca un ceas care a stat si incearca sa se intoarca singur, Eddy esueaza.

Nu e nimic simplu, dar nici extrem de complicat, la tPaE: o calatorie scurta prin psihicul tanar, care s-a poticnit undeva si nu se lasa ghidat din exterior spre vreun tarm. Desi o discutie rasarita oarecum artificial, ca un deus ex machina ratat, intre Eddy si Silhouette-ul lui Nikki Sudden (si el mort curand dupa incheierea filmarilor), ii propune primului descarcarea proverbiala catre un strain, salvarea nu se materializeaza. Acul a sarit, placa s-a zgariat, iar Eddy, ca orice tanar prins fara scapare in spatele propriului zid, nu poate iesi din umbra celor petrecute. Asa ca, la final, se lasa purtat in locul de unde a inceput totul…

Per total, un film mic manat de pretentii mari – realizate, in ciuda limitelor impuse de buget si, de ce sa nu recunosc, jocul actoricesc, pe alocuri stangaci. Oricum, merita 7 stele la epolet, macar si pentru ca mi-a rasplatit din plin lunga asteptare.

My Unhallowed Halloween si alte basme

Multzumita lui “Tropic Thunder” (Simple Jack to be exact), ca shi episodului “Savant” din “Eleventh Hour“, m-am trezit azi cam intoarsa pentru ca ma visasem autista – la modul interiorizat shi adaptat dupa regulile logicii Mosh-Eniene, i.e. intram intr-un spatziu mental din care nu puteam vedea exteriorul colagulat. La fel cum mai ieri imi pleznea inima de energie dupa somnicul de peste zi pe parcursul caruia m-am inconjurat de prietene intr-o casa de matasuri shi unduiri textile, fara coltzuri, pentru ca apoi sa ma las purtata peste o prapastie, alunecand pe-o funie cu scripete. Concluzia, pentru cine nu shtie cat de putzin visez eu de regula, este ca surplusul de timp shi neuroni ne-macelaritzi pe altarul muncii creaza monshtrii – freudieni, dar sa ne abtzinem de la etichete. Mai bine, pt. extremul analist, filme.

Daca ai avut norocul de-a mushca din curcubeul erei glam, intzelegi fascinatzia machiajului hiperbolic, costumelor paiet-ate, shi sound-ului efeminat pe care o inhalez din aburii celuloidici emanatzi de “Velvet Goldmine,” “Hedwig and the Angry Inch,” “Party Monster,” shi, mai nou, “Flashbacks of a Fool“. Cine-ar fi crezut ca Daniel Craig are-n el distinctzia britanica non-Bond-iana de a sustzine pe nevazute-neauzite un frumos, scurt recital intr-un film incarcat cu emotzie, nu gadget-uri? In vremurile lui de adolescent hormonal, fool-ul din propozitzie se lasa-mbrobodit de vecina de peste drum, mama shi sotzie rea de musca. Ca in australianul “Rain” (2001), o intalnire infocata se rasfrange karma-tic asupra unei inocente tertze, aici o fetitza care cade victima unei bombe vechi, a lipsei de supraveghere materna, dar mai ales a “pacatului” de a fi inrudita cu un pacatos – asta-i morala care pare-se sta-n picioare pt. catziva regizori… No comment – dar, ce mi-a ramas in minte din flashbacks, in afara de putreziciunea ratzionalizarii asteia pe care se lafaie Soarta cand trazneshte cu balantza justitziara la nimereala, este evocarea acelui glam: atat de ushuratic, caramel multicolor cu dulceatza idolilor de-alde Bowie care tzi se strecoara intre coaste, cleios, ca o amintire – cu toate ca n-am trait-o first hand.

“The Wackness” se inscrie in trend-ul pot-pic-urilor care a decolat anul asta de parca, in somnul-sfetnic-bun al Hollywood-ului, s-a aratat Iisus la fatza pasand un joint la cina cea de taina. Mai intai haiosul “Pineapple Express” cu delectabilul James Franco, shi acum “The Wackness” – in care un tanar no-name al branshei tzine piept marelui Ben Kingsley. Amandoi sunt potheads in film, maturitatea e subiectul clandestin care te pishca din unghiuri neashteptate, iar rasaritul shi apusul se-ntalnesc pe terenul comun al iubirii, in acest mic imn inchinat deziluziilor revelatoare la orice varsta, mijlocie sau timpurie. Shi ca-n cazul oricarui imn care se respecta, cantecele pliate pe fundalul expresivitatzii generale, al dialogului realist scris shi inecate in fumurile ametzitzilor, inaltza acorduri shi genuri variate in impletituri delicioase.

Iarashi, despre D-zeu. “Traitor“, despre fanatism din dragoste pt. Allah, “God on Trial” despre justificarea cruzimii lui Adonai. Ma opresc asupra primului, deshi nu aleg deseori thrillere de gen, pentru ca m-a tulburat o conexiune ingropata oarecum sub actziunea propriu-zisa: daca ascultzi cu atentzie, marshul spre martiriu
al musulmanilor terorishti (suicide bombers) e acompaniat de acelashi zumzait metalic gros care itzi face parul maciuca in “Terminator” oricand se da drumul robotzilor in cadru. Situatziile nici c-ar putea fi mai antipodice, dar incrucisharea asta indusa subliminal e un aratator zeflemitor indreptat spre conceptzia generala care-ar reduce misiunea sfanta (Djihadul) shi misiunea programata la aceeashi apa, acelashi aluat. Trecand peste labirinturile trairilor umane care, ca o amprenta individuala, fac diferentza limpede intre omul-bomba-nr.1 shi omul-bomba-nr.2, daramite intre om shi mashina – reiterez, totul porneshte din habotnicie. Musulmani, crestini, evrei, bla-bla, cu totzii sunt susceptibili la prabushire nervoasa sub aceeashi povara, infinita shi indefinita undeva intre alfa shi omega, pretutindeni shi asha mai departe amin.

Shi tot in umbra credintzei au dezbatut shi prizonierii din Auschwitz, chititzi sa-shi amarasca ultimele ore pe pamant – cel putzin asha aflam din productzia TV “God on Trial.” Per titlu, da, s-au jucat de-a instantza, s-au judecat cu D-zeul lor acuzandu-l de nerespectarea contractului incheiat de El cu poporul israelit. Sentintza, evident, nu putea fi niciuna, dupa cum insushi verdictul ar fi presupus elucidarea maretzului plan al creatorului. Creatorul care, deshi a presarat 100 de mii de miliarde de stele (ochiometric…) in Calea Lactee, a batut palma doar cu evreii, garantandu-le, prin acordul mitic luat la puricat in lagarul ics acum 60+ ani, sigurantza. Exercitziul mental la care s-au inhamat condamnatzii punea pe tapet problemele insolubile ale devotului unui D-zeu insolvent: de ce, in omnipotentza lui, ishi trimite inocentzii la macel? Raspunsul filmului, valid pana la urma: daca pe vremurile incheierii “contractului”, Adonais fusese D-zeul lor, shi daca se concede ca tot El e Creatorul la care se-nchina lumea asta shi toate celelalte corpuri gravitande-n jurul tuturor celorlalte stele, ei bine ACUM El e de partea altora. A lui Hitler, de exemplu, i.e., cutzitul purificarii Lui de Mare Chirurg.

Oriunde ma uit, mi se confirma uratzenia umanitatzii (vedetzi “Eden Lake” shi o vetzi vedea prin ochii mei); imi imaginez ca D-zeu are o perspectiva mai in ansamblu, dar calitativ similara; ashadar, ashtept potopul – o logica viabila, daca nu m-ash considera atee. Negare care, in final, confera o nemarginita cantitate de imprevizibil zilelor mele, shi mie personal puterea de a nu le pune punct. O putere neagra, din venin, veninul tuturor genocidelor care n-au cernut sinucigashii de bonvivantzi. Deci, imi injectez regulat doze, din “God on Trial”, “Emotional Arithmetic,” “Schindler’s List,” “In Tranzit,” “Hotel Rwanda,” “The Grey Zone,” “The Pianist”, “Into the Arms of Strangers,” “Bent,” etc. – ca sa ma las convinsa, prin peer-pressure, de multzimile gazatzilor shi macelaritzilor, ca nu merita sa dau cu piciorul la ceva ce atator altora li s-a luat cu fortza. In curand, “The Boy in the Striped Pyjamas”…

Protected: De ce hibernez – un ghid pt. prieteni

This post is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

Job Hunting

Prefer sa-mi manufacturez singura tragismul, sa-mi inlesnesc descinderea ca sa nu-mi fie dictat rock-bottom-ul de vreo lege a cauzalitatzii, care, let’s face it, nu face favoruri decat karmei. Self-destruction – nu e sharmant, dar nici abrupt, ametzeshte ca tzigara de dimineatza pentru ca mi-l cunosc mai indeaproape decat people-ii din sfera mea vor putea vreodata… lor nu li se-arata decat ca o revolta avortona baricadata verbal contra nimic, pentru ca oamenii vor sa-shi exorcizeze pica pe cine i-a creat non-telepatzi, cerand explicatzii inexprimabile. Bipolaritatea mea, intre autism recreatzional shi afishaj extrovertit, e momentan rasturnata din fluxul ei bidirectzional din cauza shuturilor incertitudinii.

Absolvirea mi-a venit cu alarme de tot felul, reale, care se traseaza in fanteziile mele de metrostopista ca un mare buton roshu, ala din vagoanele lucioase, butonul unde-mi aterizeaza fixarea oculara cand m-apuca nervii shi plansul shi clampele pe trahee. “Alarma!”, ash tzipa daca n-ash fi shy-oricioaica, dar sunt, shi ma indop in schimb cu toxinele dramei curente, shi le vomit lacramos pe drumul spre casa… Drama curenta a zilelor astea? Job hunting. Conceptul, caci rezultatele in clar nu imi trezesc inca o teroare la fel de ascutzita-n maruntaie ca sila de concept.

Ce e asha scarbos? Ideea ca asta e tot, ashteptarile celorlaltzi care au marshat shi ei in pas de turma, concretizarea anilor de corvoade indulcite prin viermishorul ludicului din spatele identitatzii de shcolar. Acum e acum, iar calea este atat de pavata cu caramizi fosforescente ca nu-mi pot scoate din ceafa mintzii imaginea unui circuit inchis, kitschos, Las-Vegas-ian – minus the fun stuff… Pun one hoof in front of the other, shi ma ashtept la mai putzin decat castelul de smarald, pe care oricum negativismul mi-l inregimentase demult in gloata de “palate” ceaushiste; dar acum, privind de la nivelul baltoacei, am fix perspectiva interminabila a drumului fara sens, chircit sub mia de picioare a miriapodului cu care n-am vrut sa fac corp comun, shi iata ca-i intru-n randuri.

Randurile clasei muncitoare… punand pretz pe petecul mai colorat reperat de miopia noastra cronica, sau pe dambul mai greu de dovedit – un party poimaine, un interviu mai incolo… Cat mai reduc? Ce mai ramane, care sa puna frana sisifismului la care ma mana inertzia… sau slabiciunea? Filmele, mon cher, desigur [dar shi diamantinul lor, animat de fetze stralucite, tot un mic circuit inchis, intre generic shi credits roll].

De doua am chef sa vorbesc azi. Take este un film rascolitor – shi nu re-incalzesc locul comun fara o motivatzie buna: in rol de fosta mama, Minnie Driver se angajeaza in asha numita “restorative justice“, iar asta imi aduce aminte de for-and-against-urile din liceu. Problema se punea: daca permitzi pedeapsa capitala, omori din fasha shansa ca vionvatul sa se caiasca, iar principala metoda prin care te potzi asigura de sinceritatea promisiunilor de ip never-again, este “r.j.“. Ea implica o intalnire intre vinovat shi victima sa, care se pare ca scutura mental cu prisosintza, shi rezultate – la finele lui Take ni se ofera statistici in sprijinul “r.j.“: doar 8% din condamnatzii eliberatzi DUPA intalnirea cu victima comit din nou infractziuni. Dar plusurile filmului stau, mai putzin evident shi mai eficace, la nivel artistic, tzi se zvarcoleshte lung timp pe sub piele surpriza momentului culminant; iar soarta, indiferenta fatza de muritorii care atarna de nuantzele decizionale milimetrice intre cap shi pajura, e portretizata in toata absurditatea ei feroce.

Shi Disfigured tot de liceu imi aminteshte: o anorexica shi o obeza se imprietenesc – cum shtitzi ca rareori ma uit la comedii de situatzie, if ever, nici asta nu e premisa unui banc non-P.C.. O drama, cu un subiect tratat intr-un registru complet diferit de unghiul Hallmark-ian. Daca ghiceshti cuvintele oricareia dintre cele doua femei, nu inseamna ca e dialogul artificial, ci ca o simtzi in calcaiul lui Ahile – shi cand oglinda se prelungeshte in oracol, plangi, dar te intorci cu spatele la ea, cu negarea caracteristica, inapoi la numaratul caloriilor in viatza reala.

Da, filmele – legatura mea cu liceul, interminabilul fir roshu dependable care creeaza dependentza… de o securitate de seif, intr-o zona amorfa ca formele platonice, absolute, unde repercursiunile nu lasa gust metalic de sange, caci sangele-i doar sos de tomate, shi adolescentul se-mbraca doar in hainele adultului, ca la un bal mascat… undeva printre piruetele mele, sala de bal s-a deghizat shi ea, in viatza reala, iar atuul contextului m-a batut, snop, intr-un coltz, de interviuri…

Iluzia all’s-well

Cand vorbim pe [w ! m] simtzim lipsa mimicii din interactziunea face2face, si o compensam prin emoticoane – pe mine, o linie de conversatzie ma trece shi prin patru emotzii, grafic exprimate, iar valuri similare converg la un 220V electric in cazul clash-ului muzica/film vs. eu. La concertul Coldplay din Budapesta, de ex., transcriptul ar arata asha: =P~ *OMGOMGOMG!!!* *Scream* \:d/ *SCREAM* \:D/ \m/ *Scream/sing/sing/scream/SCREEEEEAM* @-) \:D/ =P~ :X :X :X *Hyperventilating, Flatlining, Dead brainwaves______*

Din fericire, nu e un fenomen contingent, nu-l controlez dar il induc, prin doze de euforie nedistilata… pe cale vizuala, direct in centrul cerebral al adictziilor, injectez poveshtile altora. E un rush, sa te uitzi la scena de comfort via pot din Birds of America – doi fratzi shi o sora, unul mai tzicnit ca altul, se apropie, in maniera atemporala a iubirii neconditzionale, fumand din pipa pacii (care in cultura americana s-a concretizat in joint), fiecare sufland fum intre buzele intredeskise ale celorlaltzi doi… E emblematica, pentru fulgerul electric conductor de calm cald care ma traverseaza in prezentza unui film “pe sufletul meu” (after my own heart) – e emblematica scena, caci acolo se aduna mesajul uman, miezul oricareia dintre peliculele mele preferate.

Excentricii ma fascineaza, ca shi, in mai mica masura poate, daramatzii, ratatzii, neintzeleshii (de ex., perechea protagonista din Kabluey) – pe unii (Birds of America) ii potzi despuia de foitzele anilor pana la o explicatzie centrala peste care unele acumulari s-au depus, la care altele au zgandarit. Pe altzii (Running with Scissors♥, The Royal Tenebaums) regizorul ii accepta ca sa construiasca povestea avansand, nu scobind inapoi.

Oricum, emotzia troneaza in tulpina cinefiliei mele. In the City of Sylvia s-a conectat la o coarda vibrand vizual shi auditiv: orashul european al stradutzelor cobblestone-uite, emanand vechiul din fiecare piatra shi animat de infuzia tineretului care le bate la picior – un tineret pestritz, dar integrat in linishtea impusa peisagistic, al frumusetzii naturale, al conexiunii umane line ca pe vremuri, al schitzelor in creion care anuleaza graba cu atuul de inima… orashul francez, mirosind a baghete shi strans intr-un labirint de ganguri shi cafenele – unde itzi imaginezi ushor ca se “ascunde”-n plain sight JD-ul cu Vanessa lui shi viatza lor anti-contemporana.

Ce-am mai vazut?… The Go-Getter, culesul-cu-intarziere indie al superbei Zooey Deschanel (Winter Passing, un alt film mic, despre sechele-n familie) si al Thumbsucker-ului Lou Taylor Pucci (de vazut shi in tragedia cu tematica suburbana Chumscrubber, sau poate il cunoashtetzi ca tulburatul adolescent din videoclipul “Jesus of Suburbia” – same diff;)). Cu actori de calibrul shi pedigree-ul astora doi, nu potzi da gresh, iar muzica lui M. Ward (care tocmai a scos un album de duete cu Deschanel) complineshte road-trip-ul poveshtii cu degetarul de tandretze necesar. Previzibil, e un drum al adolescentului dezechilibrat de-un bobarnac al vietzii, auto-insarcinat cu o misiune prea grea pt. umeri de copil, shi maturizandu-se pe parcursul bildungsfilm-ului. Dar parcurgerea incalzeshte cu naturaletze corosiva.

Shi acum sa vorbim de Leo – Tout contre Léo este un film frantzuz al minunatului Christophe Honoré (Les chansons d’amour, Dans Paris), despre o familie, ca sa terminam ciclic. Sunt numai fratzi in familia lui Leo, totzi apropiatzi (de data asta fara ajutorul ierbii), aruncatzi de o veste fatala intr-o dubla incleshtare: menajarea mezinului Marcel shi imbarbatarea colectiva. Nici coconul nici masca nu dureaza – Leo e pe moarte, shi iminentza pierderii ii sufoca vizibil, se intorc unul spre celalalt cu tot arsenalul umanitatzii, trup, shi suflu, lacrimi, shi cuvinte, toate sunt puse in slujba pastrarii intregului cu o incrancenare ce graieshte mai pe shleau ca alte tertipuri trademark-ate de americani. Filmul asta, atat de simplu in non-verbalizarea lui, atat de raw in non-teatralismul personajelor, mi-a coborat fortzat la nivel egal spranceana cocotzata pe sub care-am ajuns sa persiflez lately lumea reala.

Sa nu uit: ♥ – genial dialog din Running with Scissors: A-”The ceiling was crushing us” B-”So we made a skylight” C-”I think it brings a much-needed sense of humor into the kitchen” ) =))