Ultimele filme la care am plans

Din nefericire, sunt filme previzibile, mai artistice ca supurarile marca Hallmark, dar oricum, sub potentzialul meu receptiv - curand imi voi reveni la randamentul pre-licentza, la punctul ala elvetzian de non-commital.

The Life Before Her Eyes se termina (spoiler!) cu explozia de stimulentzi la care trebuia sa ma ashtept, cu o rasturnare de situatzie poate mai putzin comuna, shi ca atare, mai rascolitare; cu o anulare a fundatziei prezentului, ca rama-narativa. Intotdeauna am simtzit-o pe Evan Rachel Wood ca deosebita, blonda cutteritza in Thirteen, cu ochii rimelatzi gros shi croitzi parca pentru incarcaturi lacrimoase; singura conexiune cu realitatea a lui Ed Norton in Down in the Valley, torn between a-i fi aproape, chiar shi-n prapastia visului retezat de, paralel cu lumea-as-is, shi a-i rezista, ancorandu-se, cruda, in amortzeala adolescentzei. Wood intruchipeaza adolescentza atat de angelic/demonic incat reusheshte sa fure lumina reflectoarelor chiar de pe cineva ca Uma Thurman: in TLBHE, o joaca pe Uma in tineretze, shi carmuieshte abil inimile spectatorilor care inca au un picior in luntrea imbaiata-n afterglow-ul spre-zeci-lor. Sunt acolo, in multele nuantze channel-ate de ea, shi bravada, shi bravura; confuzia pozitzionarii-n prezent shi sperantzele de viitor; mai ales, iubirea, potentziala shi realizata. Evan o radiaza, Uma - varianta ei de peste ani - abia o mai poate detecta, sub vina shi impotentza otravitoare rezervata celor care aleg greshit.

Bernard and Doris - dupa ce am vazut pilotul Pre-Air al serialului Pretty/Handsome, cu-ncepere oficiala din toamna, mi-am satisfacut reveria unui Fiennes in garb femeiesc. Pentru ca, bref, fratzii Fiennes sunt frumoshi ca doua picaturi de estrogen. Joseph joaca rolul unui ginecolog respectat dintr-un orashel unde oamenii obishnuitzi nu inoata in piscinele bogatzilor. Cand un potentzial pacient ii cere sa-i faca o histerectomie pentru a deveni dpdv fizic persoana, barbatul, pe care l-a simtzit prizonier dintotdeauna in corpul sau initzial de femeie - Joseph se simte obligat sa il ajute, deshi comunitatea traditzionalist “normala” in care se invarte nu i-ar ierta sinuciderea sociala-n veci. Dar Joseph shtie ce inseamna sa te nashti intr-un trup discordant shi sa tanjeshti dupa un altul, in armonie cu imaginea proiectata inauntru de toata conshtiintza ta de sine. Shi mai shtie ca nu se poate arata lumii tel quel, decat la petrecerea de Halloween, unde avem nespusa placere de a-l contempla smecluit, in costum de asistenta medicala - cu peruca shi sanii aferentzi.

Dar sa am shansa de a-l vedea pe Ralph, frumosul shi talentatul Ralph care interpreteaza in cheie agresiva (In Bruges) shi-n cheie sentimentalista (The English Patient, The Constant Gardner) cu egala maiestrie, a-l vedea ca travestit, in sfarshit, e mai mult decat aveam dreptul sa sper vreodata.

Mda, poate ca ashtept putzine de la viatza - dar nu asta e point-ul aici. Iata-l: Bernard, jucat de Ralph, e un valet care incepe prin a ne aminti de Anthony Hopkins in Remains of the Day, si sfarsheshte printr-o makeover de toata frumusetzea: gratzie excentricei Doris, nascuta “the world’s richest girl,“ intr-un culcush princiar de bani care-i permite sa arunce-n conversatzie catre contabilii sai “Buy Intel, buy Micrososft maybe, Apple… I dunno, buy all three” - gratzie ei, valetul-turned-confidant ishi permite sa devina pe dinafara homosexualul flamboaiant din interior. Pe cat este de balsamic sa vezi din randu-ntai o poveste a doua inimi pereche ca gemenii-n pastaie, pe atat de dureroasa ghiceshti ca va fi experientza - e un tipar greu de ocolit cand se traseaza liniile unei biografii in doi: incepe timid, creshte intr-o impletire armonioasa, se infunda in tradare noroioasa, pentru ca abia apoi sa prinda din nou avant, mai calm, matur, marcat de cicatricile trecutului, shi sa aterizeze intr-un climax lacrimogen. Oricat de melodramatic ar suna, B&D, in interpretarea desavarshita a lui R.Fiennes shi Susan Sarandon, re-creaza calitativ tiparul.

Paranoid Park

Da, Gus Van Sant este un auteur - adica are un stil aparte, face dintr-a shaptea arta un megafon. Paranoid Park se simte ca-i apartzine, cap-coada, in primul rand prin verosimilitudine - foloseshte newcomer-i (printre care shi Taylor Momsen care adauga glitter in Gossip Girl) shi tot ce iese din gura lor pare ne-repetat, nou, plin de prospetzimea tineretzii traite in moment, pentru moment. Alex, protagonistul, il vad in paralel cu Benny, din Benny’s Video al lui Haneke, dar filmul lui Van Sant nu e o diatriba impotriva violentzei gratuite, Alex nu e amoral. Ca shi regizorul german, Van Sant face muzica sa conteze, cu atat mai mult cu cat alterneaza sensibil cu linishtea - Elliott Smith puncteaza trairi, la fel ca Beethoven, si heavy-metal-ul ocazional. Deshi pare impasibil, Alex nu e decat deadpan, un fel de adaptare la situatzia in care se gaseshte. Adolescentza. Divortzul parintzilor (care, nota bene, sunt abia schitzatzi, fetzele tinerilor au mult mai mult impact asupra lui Alex, shi deci mult mai mult screen time).

Lumea skaterilor, Paranoid Park, e un refugiu pentru el iar regizorul are grija sa accentueze muzical sentimentul de linishte sufleteasca pe care i-o da spectacolul lor lui Alex. E ca o bula aparte, departe de lumea shi problemele ei cu care Alex trebuie inevitabil sa se confrunte - iar asta e evident datorita modului distinct in care sunt filmate scenele cu skateri: ca un footage ireal, dansat, gratzios, oarecum cu iz de hand cam. Alex e privat de cufundarea completa in lumea asta dupa care tanjeshte, pentru ca nu poate dormi acolo cu restul copiilor fugari, abandonatzi de soarta, de parintzi, vagabondand fara acoperish deasupra capului. Simte presiunea de a-shi juca rolul de copil normal, inramat de relatzia cu Jennifer (cu fete in general), de raportarea la parintzi (shi darea raportului catre ei).

Crima nu e decat inca o pata-n peisaj care ii fura atentzia, de care se vede nevoit sa se ocupe. Ceea ce nu inseamna ca Alex o echivaleaza cu toate celelalte care-l distrag, scena din dush shi privirea lui aplecata asupra pozelor de la incident dau dovada clara: tanarul e conshtient de gravitatea faptei sale. Dar nu cred ca are neaparat o voce morala interioara care sa-l sacaie cu deontologii: crima (un accident pana la urma) e doar colosala pentru ca imaginea paznicului despicat in doua de tren e frapanta, arsa pe retina lui, scarboasa, violenta - nu pentru ca viatza umana e plasata sus in varful unei scari de valori. Alex alege, mai mult sau mai putzin conshtient, sa lase timpul sa curga, curativ - o indicatzie clara mi s-a parut prabushirea lui in patul din chioshc, in noaptea crimei. Asculta sfatul lui Macy - scrie totul pe hartie, ca sa se elibereze - shi, odata ce-a terminat de ashternut marturisirea, o arde. Shi-a servit menirea (sa ii mai ushureze din povara, nu atat povara vinovatziei cat povara secretului).

Nu shtim cum se termina povestea, Van Sant nu cauta sa ne ofere un closure, nu scrie cateva randuri inainte de credits’ roll ca sa aflam daca Alex a sfarshit la inchisoare etc. Pentru ca povestea nu era despre crima, crima e doar o ancora in timp care i-a dat pretextul sa ni-l prezinte pe Alex, skaterul din Paranoid Park.

lizibil, despre invizibilitatea calitatzii

licentza imi apasa pe creier shi pe glandele lacrimare - sunt astupate, asha ca simt mai putzin, gandesc prea mult, shi nu la ce iubesc, ci la tumoarea asta intracraniana… deci, ziceam, lizbil:

Gayfest se deruleaza, ca si acum un an, filmele inklusiv trec in tacere (uneori la propriu, cand sunetishtii sunt in pauza de fuf pobabil) pe langa trei spectatori, daca shi aia. Am aflat ca nazishtii marcau gay-ii cu triunghiul roz, vazand un amour a taire – intr-o sala de union mirosind a baia de langa, ceea ce din nefericire nu a fost singura neplacere indurata de dragul sperantzei ca voi trai sa vad mutatzie de roman, intr-o specie europeana (nu americana, v. the celluloid closet) toleranta. Scenariul si actoria au fost sub standard, kiar shi un non-purtator al virusului cinematic ar fi putut observa asta. Deci punctele bune mi-au stat in gand, boluri mentale inexplicabile – pana acum cateva minute, cand am avut placerea de-a viziona bent. Acasa, printre rotocoale de tzigara si parfumul zilei de ieri, nu la inklusiv in sala puturoasa. Clive owen intr-o noua lumina, dand semne timpurii ale abilitatzilor din closer. La un moment dat, deja-vu: clive, un gay fara triunghi, dar cu stea, vai de steaua lui – daramat dupa moartea colegului de suferintza si partenerului de sex prin telefon (fara fir, evident), coboara in groapa de cadavre shi il despoaie pe iubit, pt a-shi pune camasha lui, dungata shi cu petic roz, pe propriul trup. Ceva similar se intampla in u.a.a.t. doar ca acolo momentul e inghitzit de clishee si lobotomia-n cheia tragica spre care scenarishtii se tot indreapta de la inceput. Unde bent (1997) ii are pe ian mckellen shi pe mick jagger travestit, uaat (2004) are un frate str8 shi oportunist, shi se spala pe maini rapid de un iubit, incidentally singurul personaj viabil; unde bent isi croieshte aripi dintr-o dragoste gay pe neve, uaat pune-n carca unei fete nesarate o dragoste neconditzionala dar patetica pt un gay; unde bent surprinde esentza gay intr-un triunghi echilateral –cu varfurile umane, luate cronologic: the dancer - inclinatzii artistice, the protector - credintza oarba, kiar naiva, in mai bine, shi the lover - sentiment pur – uaat face un isoscel a la the dreamers, doar ca transparent, fortzat, nenecesar. Accept-ul – replica autohtona la glaad, sa zicem – are un pr-ist de concediat, daca in conceptzia lui de creshtere a vizibilitatzii gay-ilor se ashteapta de la filme proaste sa compileze o imagine pozitiva.

La sfarsitul filmului, apoteotic, climactic, ingrozitor/inaltzator de (ne)satisfacator - clive o spune pe shleau, intreaga dezbatere care cu sigurantza o sa aduca dreapta shi preotzii pe strazi sambata, cand shi-au programat gay-ii noshtri pride-ul; tot miezul, iata-l: “I love you. What’s wrong with that?”… soapta catre un trup inert, iar muzica inegalabilului philip glass pastreaza un moment de reculegere.

love b4 u die

Sunt unele care te scufunda, altele care te inalta - si din cand in cand ai sa dai peste unul cat tine, lungime-latime-naltime, o bucatzica rupta candva inainte sa se materializeze lumea pentru tine, shi cazuta din nou intr-o ploaie de intreguri, peste tine, ea, completa ca o picatura de ceva esentzial si adapandu-tzi o sete crezuta cronica, incurabila, ca un defect congenital. asa a fost “Chansons d’amour” - pliat pe radacinoasele uscate cu respiratzia prospetzimii unei sperantze. din tabloul asta, greu de gri angoasat, atunci, acum, nu ash suporta sa fiu shtearsa, doar tocmai ce am fost in prezentza culorii!

Wash
My soiled memory in its muddy stream
With your tongue’s tip lick me clean
And remove every single trace
Of what has been
Of what binds me
Of what comes to pass
Alas
Stalk
Hunt her down for within me she fights
And when you have her in your sights
Do not heed her pleas and cries
You know
That she has to die
This is her second demise
And so
Kill her
Again
Weep
I’ve done that before, all in vain
More sobs just wet the pillows again
Despite my tries
Despite my tries
I have
A dried up heart
And swollen eyes
I have
A dried up heart
And swollen eyes
So burn
Burn when you sink into my bed of ice
It melts when you hug me like a vice
There’s no more sorrow
No more gravity
If I have
Your body like a flow
Of lava washing over me
My soiled memory in its muddy stream
Wash

run ashore…run to shore

Listen! Nada Surf - Mother’s Day

it’s all about context. Am vazut southland tales si m-am convins, realul ma strange-n menghina aplicand o forta egala cu a irealului despicat in file de vis scenaristic bolnav. Crezi ca te tavaleshti in escapism, dar dai la schimb o ceapa confuza pe una difuza. Mereu calculez shi interpretez ca un ecran robotic pana fac scurtcircuit pe cursa lunga, re-plamadindu-ma in prea multzi ochi. Putrezinde shi-ndoliate-s bietele mele degete, cusute in negru shi sange, dar cand totul se trazneshte de mine in valuri crunte, spuma de pe nasuc imi ramane intr-un focus de copil Down rebootat frankensteinian.

Ieri n-am dormit si azi nu ma mai ndur. Tipic, zano. Ma repliez dupa demisie. Cine ar fi crezut, cat de mult damn you give…

Din a scanner darkly, intind antene cutreieratoare ondulatziile imagistice ale lui phillip k. dick, ce-i limpede plonjeaza in fumurile high-ului si aterizeaza corupt, stafidit, la fel de stors ca neonul napadit de molii. In dogville, bizareriile unui fir de praf se-naltza brushte atacandu-tzi simtzul umanului, oricat l-ai fi pitit in san, sherpoaico. Cosmos complex, sau microcosm zguduitor – ambele, variatziuni pe tema contextului all-powerful. Shi imi trag sufletul, presat de-a valma in mulajele noi, dar niciodata nu-mi revine pe de-a-ntregul. Lupt cu o zi, de martzi poate, inarmata cu un suflet mestecat prin conglomerate de gauri negre sentient-e.

In numb, matthew perry traieshte intr-un vis perpetuu, cu animarea-i sociala suspendata de gatlejul unui albatros ridicol – “cat din tot e realitate?” galgaie bestia in timp ce-i innoada itzele celor cinci simtzuri. Nu sufar de (ce inceput promitzator shi scump la vedere pe-aici!) depersonalizare. Dar e un hau pe care-l atzatz cu momeala existentzei prinsa-n carligul semnului de intrebare – pana cand naveta asta abrupta, abrutizanta, intre the weekday hi-jinks and the weekend low? Nu vreau sa amortzesc in pendulare, dar nici amortizarea caderii cu puf vulgar de gasculitza nu-mi surade.

Contextualizarea asta, ma va captushi ea mereu in izolare euforica? Hm, i wonder…

 

Torchwood – pentru noptzile prea limpezi ca sa-tzi renegi conditzia animala

Cei care ma cunoashtetzi shtitzi ca zambesc shi sunt deprimata in cantitatzi egale, fara punte de trecere, ca my whole life is about the movies, ca sunt dezordonata pe toate planurile, shi ca de la un punct incolo, nu ma mai pot implica, oricat ash vrea sa empatizez. I also lay waste to my body as often, inventively and diligently as I can, I love crying for the longest time, long after the mascara’s made my eyes sore, I believe the randomness of life can’t be explained by parabolas or fairy tales, however ancient they are and whatever their mass appeal, I know I’ll die young and alone, even if I slip into that gaping darkness with a roomful of people at my bedside. Dar aici, acum, ash vrea sa give credit to Russell T. Davies shi serialele lui, formative pentru cine sunt astazi – pentru ca datorita lui am crescut sa umplu caracterial pantofii adolescentei certate cu lumea. El e responsabil pentru Queer as Folk, in originalul ei englezesc fara de care QAF-ul american n-ar fi vazut lumina zilei; si el e the brains behind TORCHWOOD, the latest contraption to vault over the White Cliffs of Dover right onto my laptop screen. In torchwood – care a pus stapanire pe sambata mea devenind my drug of choice in momentele de claritate afumata shi fumiganda – sci-fi-ul e un carusel perpetuum mobile ametzit din belshug cu trip-uri sexuale recurente, iar cand personajele se snog-uiesc intre ele nimeni nu sare pe high-horse-ul lui de cowboy sa denuntze controversa. Kudos, Europe! Da, bisexualitatea e un element de senzatzie in carnivalescul lui Davies. Incerc sa ma intzeleg shi eu pe mine, ca sa nu tremur de nervi, speechless in fatza voastra cand punetzi la indoiala and dismiss with a condescending smile the beliefs that I wear on my sleeve – asha mi se nasc teoriile, pe care le filtrez prin blog-ul asta coagulant, shi le convertesc in blueprints-urile functzionalitatzii mele mentale. Shi spirituale. Aici, atat: dezlegarea la iubire intregeshte cand e totala, no-holds-barred shi de-gender-izata, deschiderea - maxima, delimitarile- estompate… Ne nashtem ca nishte sisifi in capsula unei naturi umane impotmolite, o stare de fapt murdara, coruptibila, brutala, cu nimic deosebita de a restului taratoarelor, umblatoarelor shi zburatoarelor – societatea e un plasture permeabil, transparent pentru cei dispushi sa arunce un ochi, lalolalta cu inocentza comfortabila a ignorantzei – insa sufletul e salvarea noastra. Daca avem o shansa la a transcede, o avem prin manierele lui de expresie, iubirea shi arta, nu in promisiunile fantasmagorice, solvente doar pentru oamenii speriatzi de fragilitatea trupului la care se reduc. Ashadar, cu ce scop sa negam iubirii ce-i al iubirii? Reushim doar sa stingem sufletul feminin sau masculin ca pe-un muc de tzigara, shi sa inecam in credintze inutile fericirea celor multzi. Comunitatzile umane s-au nascut din nevoia de comuniune, dar astazi viermuiesc cu prejudecatzi de turma, puseuri de haita. Iar sufletul lor – sper ca nu ma-nshel cand ma abtzin de la a spune “al vostru” – de homofobi, inchistatzi, fundamentalishti etc. nu ascende nicaieri, doar se stafideshte marinat in propria-i ura.

lupta, rezistentza, victime

Cineva a spus ca arta umanizeaza lumea. Pe mine ma face sa plang pentru jumatatea goala a paharului. Gale harold m-a cucerit ca homosexual rece in QAF, shi acum tocmai m-a rupt in doua ca barbat chinuit de amintirea unei molestari, in the unseen. Ia roluri ingroshate in substantza, uneori le duce singur in spate, alteori, ca in particles of truth, zboara in sferele sublimului nascut din potriviri perfecte ale pieselor de puzzle care construiesc un film coroziv, plin ochi cu emotzie. Emotzia umanului scrijelit pe relief pietros, dar tzinandu-se cu fortza supraomeneasca de subzistentza asta, asha efemera cum e ea. Cand imi bubuie intre cap shi inima tunetul unui film-gem, lasat ca un ecou divin de lipsit de proportzii, doar atunci simt ca nu tanjesc dupa gheatza mea insulara shi rarefiata. Arta unei astfel de experientze imi hraneshte venele asta noapte, iar tzigara dintre unghiile mele smolite desparte cu ecranul ei ghemotocit faramiturile sperantzei de colcaiala mundanului. I know better, sure I do, but the hungry muscle beating away at my ribs is allowed its ever so passing detente. Ies afara cu sprancenele contopite, cotropitoare buluc peste pleoape cazand greoi shi tzeapan pentru a nu inregistra Totul murdar al lumii; dar zambesc atat de des, like a trollop, ma simt ciobindu-ma ca un biet mozaic prea antic pentru dalta actualului – caci nu am flexibilitatea inconstientzei, vezi tu? Imi plac atatzia oameni pana la un punct incat ma imprashtii ca voma de bulimica, cu limpezimea mintzii pastoasa, innecacioasa, mortala. Ash vrea sa fiu clay dar nu simt nici o mana deasupra creshtetului meu…

post atipic

Am intalnit ieri un tip marcant, din ciclul scobitorii-nfipte-n gat – dar marcant nonetheless - shi am nevoie de un post catartic, ca urmare voi schitza din amintiri proaspete un portret non-cinematografic, caci omul exista, in carne shi oase – din pacate lipsit de cushca lui proprie in gradina zoologica, deci inaccesibil oricaruia mai incredul sau terre-a-terre-ic dintre voi. Cinefilii mei imaginativi, va dedic profilul lui… sa-i zicem Scheile (nu fara legatura trimiterea, dar n-o explic). Deci, Scheile-al nostru mi-a mai dat un motiv pentru care sa-mi blestem genele hetero. Peroreaza filosofii adaptate pentru a-i corobora orice-i iese pe gura, shi apoi presara nume, referintze cvasi-culturale, cu toptanul, ca sa stinga-n fasha nevoia receptorului de-a face altceva decat ii e rolul, i.e. a recepta. Ishi boteaza virilitatea “motan”, care, pentru a tzashni, trebuie sa intre in contact cu facultatea cea mai de pretz a femeii – feminitatea, una cu desavarshire absenta la irlandezele cu gatul gros (nota bene: nu inventez!). Are insa o inclinatzie aparte pentru gleznele gingashe care-l ashteapta transpirand prin cluburi – motiv dat mot-a-mot pentru a ne grabi spre sus-numitele cluburi. Tandretzea femeii o masoara in calitatea ciorbii pe care i-o prepara, seara, dupa ce-i vine barbatul de la munca grea de caraush/instalator al caminului. Sexul, (spre deosebire de ciorba, sa ne-ntzelegem) e un act brutal pe care nu-l accepta in schimbul serviciilor sale pentru ca se gandeshte la paharul de cafea searbada din dimineatza de dupa. Considera, shi nu se sfieshte (ar fi shi culmea!) sa afirme in fatza unei studente la constructzii, ca, la constructzii shi la politehnica nu exista fete feminine, ci doar variante putzine la numar ale femeii cu mustatza. Ca experiment doveditor, povesteshte cum s-a intins pe jos in holul facultatzii de constructzii, descheiat la camasha shi cu pantalonii trashi, fireshte, ashteptand sa vada ce cade. Singura amarata care-a catadicsit, una din cele doua reprezentante mari shi late ale sexului ei din toata facultatea, corespundea imaginii pe care tocmai ne-a descris-o – quad erat demonstrandum, ce sa mai! – shi Scheile evident n-a avut probleme in a o seduce. Shi asha mai departe… pana la concluziile serii: trei, rectificare doua, shi in cele din urma, una – eu – dintre noi fetele prezente sunt lesbiene, iar el, auto-redus la descrierea “lesbian”, e mai putzin ahtiat prin definitzie (proprie) decat “lesbicul”- nu ma-ntrebatzi ce-i specimenul asta. Shi ochi care apasa ca ai mei mai greu gaseshti. Cand te gandeshti ca totul a pornit de la vaga echivalare a sufletului cu sangele din vene… Concluzia mea: exista o limita a ciudatzeniei care, o data trecuta atat de in timp real, schimba total datele problemei puse in eter - “tipul ideal”.

Shi ca veni vorba de “ce-i prea mult strica”, iata ce filme imi umplu mie Pc-ul fara shansa sa fie vazute curand, din cauze obiective: you the living, la faute a fidel, smiley face, day zero, blue state, the air i breathe, the hawk is dying, resurrecting the champ, katyn, what would jesus buy, caotica ana, slipstream (2007), for the bible tells me so, starting out in the evening, great world of sound, breath, the counterfeiters, imagination, kurt cobain: about a son, feast of love, private life of an easter masterpiece: dali, toulouse lautrec: the full story.

Dar acum ma bag totushi in pat cu august rush ;)…

vacantza de-o zi, colorit infinit de endorfine

La Things we lost in the fire plangeam lung, cu lacrimi neutralizante shi demachiante. Imi fusese greu sa scap de congenstia adunata buluc acolo unde se deschide larga fruntea, nu vroiam sa shtiu cine aplica tot reziduul mental plumbuit. Pentru ca mai bine afli de la un regizor cu un surplus maiestuos de atentzie imbucatatzita ca priveshti lumea din spatele unui strat gros de kabuki. Nici un mushchi nu se contracta, ishi pierd reflexele in topitura izolantului. Printre flacari, aruncandu-se flamande pe detalii si perechi de ochi blocatzi in dor…

• Imagine-emblema: Vaduva intoxicata de shuvoiul conshtientizarii il infashoara ca un papushar pe drogat in jurul ei, ii arata cum sa-i traga de loburile urechii in ritmul acela anume, care se dezintegreaza sub bulgarii pamantului rascolit – sau poate deja s-a catzarat afara din stocul de memorie intiparit pe buricele degetelor-pieptar de sotz mort. Ea ishi pacaleshte trupul, pashind in latzul dulceag al nesimtzirii, iar el – el o va pastra in totzi porii, remediu cald pentru viciul inghetzului pe granitza de stari.
• Actor-shoc: Benicio del toro este imperfect, viciat, ros si la vedere, ridat valurit, nefocalizat si distant. Un pierzator par excellence, drogatul renuntza la sine, se pierde din vedere ca individ definit prin scopuri si vise, ramane injectat cu serul fantomatic pana se scurge cu totul din gaoace, mormaind ca un retard. Offf, dar se lipeshte intr-un nou humpty-dumpty, escaladand un zid al sperantzei, cand ea, scobindu-se-n plina rana, arestata intr-un prezent continuu sub puroi shi pishcina de durere, ishi mesteca depresia intr-un coagulant.

Am ashteptat sa vad ecranizarea nuvelei lui alessandro baricco, silk, ani de zile, timp in care s-au succedat stari, trasaturi, atatea-ntorsaturi – dar toate s-au corelat in zalele unui rigid vartej de 360˚ pentru ca azi sunt dezamagita cu valtoarea sufletului la gura de ieri. Michael Pitt – dragul meu tommy gnosis, matthew, blake, toby…- e amortzit in plenitudinea buzelor lui si-n raceala sticloshilor irishi, prea boboc ca sa joace pe aventurierul prins in floarea carnivora a iubirii. Iar Keira Knightley nu-shi poate tivui jindul cu larghetzea unei interpretari mai rotunjite pe adancimi reale, gestante cu tumultul strivitor al Secretului – cunoashterea lucida a Totalitatzii in iubire. In nuvela, ingustimea punctului de vedere permis cititorului incarca dezvaluirea de la sfarshit cu monumentalitate magica, impletind-o in moarte cu parfum de livada; in film, covorul sprinteaza de sub picioare fara a semnala vreo pretentzie la conservarea traseului cladit din pashi pushi laolalta, greoi cade momentul ultim cand ar fi trebuit sa curga ca matasea de pe-un adevar ascuns.

• Imagine-emblema: 1. ritualul japonez al ceaiului, marit sub lupa tactilului. Simtzi cum calca aerul inainte de finalitatea fiecarui inceput de gest…2. citirea scrisorii de catre o matroana cu vocea tremurand sub densitatea sentimentelor de pe hartie.

Respiro: Au aparut primele doua episoade ale sezonului doi din the tudors…manutza mea stanga inca poarta urmele dintzocilor scoshi din tzatzani de privelishtea marca jonathan rhys-meyers…Yummmmmmilicous… Iar adaugarea lui hans matheson (I am Dina, Half Light) la distributzie nu face decat s-o bucure pe vampirella din mine

Dar doar my blueberry nights m-a dus pe culmile de care mi-e dor mereu – in toata saptamana de filme, doar MBN a luminat lumea in culorile diafane care sa merite confirmarea tzigarii de dupa… jude law, ruland shi fumand, redus la samburele pe care poate broda ca-n closer, natalie portman, la fel de feminina, shi vulnerabila, doar ca voit mai vajnica pe crusta exteriorului unei jucatoare-mpatimite… norah jones! calatorind pe combustibilul inimii ciobite, tipa fuge pana ce praful drumului, iridiscent ca un caleidoscop rotind mereu alte poveshti de viatza, panseaza zgarieturile lasate de a ei… shi in sfarshit, incepe alta. Wong kar wai tzine fraiele in cafeneaua placintei de afine catartice, leaganul alfa shi omega al filmului, ca-ntr-o piesa de teatru care itzi promite ca nu va da gresh cand te adulmeca-n caminul animatziilor sale.

 OSCARS next!

the English eel plumbs the depths with silky modulations, don’t let’s be blunt and boring

“My perfect lifetime-day would coerce the sun to shine through a pall of obscurity, dimmed and tame and icy. Iceland, where morning time resembles evening lights, and where the cold preserves simplicity inside a blue balloon. Outside my weather-worn cottage, I sit and write, slumped in a wooden chair, a blanket cozying up to my laptop, lead-poisoning my limbs. I’ve lived through everything now, no more left to experience that would merit noteworthy phrasing spilled onto the screen. My manuscript is finally over – a choice in passive career paths, the cure for a Libra’s passive-aggression, and my check-out guilt-free pass. There’ve been stopgap successes throughout, trickling serotonin now and again to trump depression, poker-face the world. The lack of human contact masking my misanthropy, I smile thinking the bullet of a teeming lifestyle’s been dodged, and at the end of the day the wind billowing, trees rustling, the uselessness of it all – it’s soporific enough, but chemicals are still needed for a solid punch line. I’ve surrendered myself to lone-furrow-ploughing therapy to counteract the years of societal pollution, slid into the reclination of no nonsense anymore, just the comatose R&R of clear-cut desires fulfilled via wireless connection. And when I go out, it’s the world turning to sooth – the last white lie I’ll ever comfort myself with – because after my eyelids drop, lulled into sound sleep and blissful blindness, disappearance fuses with everything outside, the pills funnel reality into my last remaining synapses, inducing death by landscape ingestion. I’m forty something, I know. It’s not that I’m not aware of the potential for novelty, more like sick of the knock-on anemic response it’s always triggered in myself. The little trust I’ve placed in the divine has somehow taken the superior edge off humanity and at this point the puzzle’s gotten too blurred for the worm’s-eye view to hope for any absolute certainty from clawing at its joints. It’s all about control, always has been, but by now I would have shunned figuring that out long enough to circular-file the whys and move on to managing the hows. Eyes scrunching upwards, consciousness dripping in bright frills from my lid rims, blood thickening to a crawl…hands void, flaccid and alien, the body leaves like everyone else I’ve driven away.”
My eyes gushed again, soiled with mascara and dousing till sodden all sorts of quivering dimples along their way, pathetic really. Pesky little buggers, symptomatic of misery, but also as addictive as you’d expect their endorphin whiplash to be. I spent a weekend with house m.d., alternately indulging in self-pity for skimping on the brain jog, then jolted by the no-one-really-makes-a-dent penny dropping, and, for a swan song, just brushing it all aside, when the delusions’ m.o. of buttons-pushing is blown up into full view: right after watching supernatural my susceptibilities swell, twist and knot my peripheral view goading it further down Casper’s rabbit hole; after watching house m.d. the expectations tug at similar heartstrings but lurking in the shadows to implicate reason is a hallucinatory diagnostic. audio-visual genres reign supreme, wreak royal havoc with my senses and keep me in check, hooked putty in their hands.
I’m not in control - but I avoid being blindsided by relegating it all, eventually, to red-carpet distance
: the perfectly pitched fan the dull crackling flame of prevarication and vicariousness, so my oasis with celluloid walls forever lit is safe. ultimate control.